Ție

Te-aș măsura în gânduri și cuvinte. Ți-aș măsura dramul de sentimente ce le port pentru tine. Ți-aș măsura inima să vezi cum bate când se gândește la tine. Dar cum? În centimetri? În grade? În kilograme? Nu există nimic să mă ajute. Inventează tu unitatea de măsură pentru noi. Poți?
Sunt atât de frântă și în bucăți mi-e toată ființa. Cum aș putea veni să-ți spun că încet, încet începi să-mi lipsești frânturile de suflet? Te păstrez în ochi ca pe povestea mea de acum și mi-e frică să mă mișc, de teamă să nu te transform în realitate. La mine toate realitățile mor și dor. Iar tu vreau să rămâi! Cât poți de mult. Cum să-ți răspund când tu mă întrebi “Ce vrei?” că eu te vreau pe ține?
Mi-ai simțit vreodată ochii pustiiți de teamă să nu pleci? Tu nu vezi că atunci când mă ții în brațe nu mă mișc în niciun fel de frică să nu te oprești? Ești atât de aici și atât de acum, încât mă sperii că aș putea, cumva, greși în așa hal încât să trântești ușa in urma ta și să nu te mai întorci niciodată. Tu nu vezi licărirea din ochi când te văd și palmele transpirate când te ating? Oricât încerc să le ascund, îmi par atât de evidente. Și de evidență mă sperii eu.
Mi-am urlat, de-a lungul vremii, iubirea pe toți pereții și pe clădirile întâlnite în drum. Am alergat pe străzi și am vrut neapărat ca toți necunoscuții să știe că eu iubesc, că m-am îndrăgostit. Și la ce bun? Am sfârșit rupând încă o bucată din mine. Așa m-am hotărât că eu n-am să mă mai îndrăgostesc și n-am să mai iubesc evident, ci le voi face pe toate în tihnă, fără să mă afle nimeni. Poate de-asta nici tu nu știi.
Vreau să rămâi aici, cu tot cu liniștea pe care ai adus-o cu tine. Cu degetele lungi cu care te joci în părul meu, cu buzele pline care știu să mă sărute și care mă fac să cred că sunt îndrăgostite de fiecare bucată din mine, fie ea și frântă. Chiar și cu glumele tale când vrei să mă faci geloasă. Cu fața morocănoasă dimineața și cu îmbrățișarea de seară, chiar dacă murim de cald.
Cum să-ți spun, iubire, să nu mai pleci dimineața și nici în nopțile de sâmbătă. Și nici de duminică. Și nici lunea. Niciodată. Cum să-ți spun să rămâi dacă mie îmi este teamă că n-am să pot vreodată să-ți dau măcar jumate din ce-mi dai tu mie? Cum să-ți spun să fugim departe când eu habar n-am dacă ești fericit lângă mine? Mi-ai agățat zâmbetul tău de retina și nu vreau să pleci. Tu vrei să rămâi? Ce vrei?
O fi prea târziu? Am știu de la început că am să fac ceva, într-o zi, care o să te facă să nu mă mai privești la fel. Și azi, probabil, este ziua aia. Azi nu ți-am văzut ochii, nu știu ce licărire joacă în ei. Azi ție nu-ți mai pasă. Azi îți e indiferent. Azi, pentru prima dată, mi-am făcut curaj și am rostit ce deja gândeam. Mâine am să redevin eu, indiferentă și rece, imună la tot ce mă înconjoară. Dar mâine, azi… azi m-am hotărât să te iubesc.

E întuneric. Pe masa din bucătărie mai arde, plăpândă, flacăra unei lumânări, martorul întâmplărilor de cu o seară înainte. Nu al vreunei întâmplări romantice, ci al discuțiilor petrecute în timpul panei de curent.

Casa din Matei Voievod e locul perfect în care te poți ascunde. Cu storurile trase, nici soarele nu intră. Pe niciunde. În dormitor nu se distinge nimic. Storurile sunt închise, draperiile trase și ele. Tot ce se distinge este un miros înțepător de bourbon amestecat cu tutun de import. Cearceafurile păstrează și ele un miros dulceag, mirosul contopirii lor de seara trecută. Prin crăpătura ușii intră singura fâșie de lumină din toată casă: umbra lumânării din bucătărie, de parcă el i-ar fi șoptit înainte să plece să o vegheze.
Buimacă, se ridică din pat și încearcă să-și aducă aminte unde e baia. În drum, lovește noptiera masivă din lemn de mahon. Își cere scuze. Singurătatea a învățat-o că obiectele cu care te vezi în fiecare zi îți pot fi cei mai buni prieteni.

Cu greu își aduce aminte unde e întrerupătorul care să o ajute măcar să vadă să tragă apa.
Dar baia e neprietenoasă în dimineața asta și-i aduce aminte de greșeala pe care e pe cale să o facă. Pe una dintre etajere stă un Givenchy pe care el, chipurile, l-a uitat, și o a doua periuță de dinți. Instantaneu, stomacul i se strânge și încep spasmele. Încearcă de câteva ori să se ridice, până într-un final când se dă bătută și își acceptă neputința. Minute în șir vomită nu neapărat alcoolul îngurgitat în noaptea trecută, cât mai degrabă dezamăgirea pe care și-a provocat-o ea însăși.

Atâția ani. Ani în șir în care s-a luptat cu ea însăși și în care a implorat singurătatea să-i fie prieten. Și reușise. Până acum trei zile. Până în seara în care el s-a întors. Un el uitat cu câțiva ani înainte, acel el pe care îl iubise tocmai pentru că nu-l putea iubi. Bărbatul ei, cu ochii verzi, care îi face cea mai amară cafea și ale cărui cămăși cambrate le-a purtat în atâtea dimineți.
Totul fusese atât de calculat, atât de bine așezat, atât de programat. Totul începuse atât de bine, se întâmplase atât de frumos și se sfârșise atât de liniștit. Ce l-a făcut să se întoarcă?

Se ridică de pe gresia rece din baie și, teleghidată, se îndreaptă spre bucătărie unde pune ibricul pe aragaz. Cu coada ochiului vede lumânarea, încă aprinsă și un urlet necontrolat îi zguduie toată ființă. Izbește cu mâna dreaptă lumânarea care se stinge în cădere și se izbește de parchet. Ia, pe rând, paharele care încă mai păstrează în ele o picătură de bourbon și urma buzelor lor pe margini și le aruncă prin ușa deschisă pe terasă. Se transformă într-o mare de cioburi și tot ce mai rămâne din ele e o jumătate de buză, ciobită și ea.

A cunoscut-o atunci când voia să fugă de tot, să se ascundă de oameni, să fie singură. Iar acum se întorsese în același moment. Încă voia să fugă de orice gânduri, de viață, de amintiri, dar mai mult decât orice, voia să fugă de o nouă iubire și de toată durere pe care i-ar fi putut-o aduce prezența unui suflet pe care să-l accepte lângă ea. Își rătăcise pașii și era obosită de drumurile lungi pe care le făcuse în încercarea de a uita orice amintire a oricui, a ei însăși. Învață. Învață să uite și să ierte, învață să nu mai fie iubită.
În toată dorința asta nebună a ei de a-și comprima viața într-un geamantan și de a fugi în lume el se întorsese. Cu aceeași ochi verzi și senini, cu părul veșnic răvășit și zâmbet cald. Rătăciseră împreună străzile prăfuite ale orașului câteva nopți la rând, timp în care el îi adusese toate argumentele pentru care își dorea să se reîntoarcă în viața ei, iar ea repetase încontinuu “Nu mă iubi! Nu mă iubi!”

Presiunea dușului îi izbește pielea iar buretele aspru zgârie fiecare celulă. E disperată să șteargă orice amintire a nopții trecute. Prima noapte de rătăcire în atâta vreme. Avusese un program atât de bine stabilit. Luni, masă cu fetele. Marți, teatru. Miercuri, tânărul de doar 21 de ani (la cei 37 ai ei, era o gură de aer proaspăt). Joi, seară de carte și limonadă cu mango la terasa din centru, la masa de sub nuc. Vineri, domnul trecut de prima tinerețe, care între două avioane, o soție și o amantă era disperat să o vadă. Sâmbătă, film și înghețată. Duminică, Adonis, cu brațele lui puternice și ochi negri. În fiecare zi, în fiecare săptămână, ca un ceas elvețian. Îi alterna nu din frivolitate, ci din incapacitatea de a se atașa de vreunul dintre ei și, mai ales, dintr-un sistem de autoapărare bine pus la punct: în felul asta niciunul nu putea deveni indispensabil. Cu toate astea, fiecare îi era drag. Pentru că fiecare îi aducea un altfel de fericire.
Dar aseară uitase de program. Toată săptămâna fusese un haos, iar seara trecută era a treia zi în care se vedeau. Nu-l iubea, nu-l voia, dar nu putea să-l refuze. Întâmplător, se întâlniseră într-o dimineață pe stradă, iar ochii lui triști i-au sfâșiat sufletul. Niciodată nu simțise ceva pentru el, îl iubise doar pentru că nu-l putea iubi, dar nu putea rămâne indiferentă la durerea lui. A treia seară în care timp de câteva ore, în miez de noapte, îi repetase încontinuu "€œNu mă iubi! Nu mă iubi!”.

În noaptea aceea, odată cu zgomotul făcut de ușa imensă din lemn masiv închisă în urma ei, toată lumea i se prăbușise. Avea două variante. Să ia geamantanul și să fugă, sau să accepte în sfârșit că singurătatea îi era mai străină decât oricând. Putea oare să dărâme toate zidurile? Pentru a mia oară? Avea o singură rezolvare la îndemână. Puse mâna pe telefon. Izbucnește în râs când pe ecranul telefonului apare "€œ21”, ca să nu uite vreodată că e mai mic decât ea cu 16 ani.
Îi rămăsese agățată pe retină expresia lui șocată când, sorbind o gură de bourbon, îi zisese întâia dată "€œNu mă iubi! Nu mă iubi!”.

Ieși din duș și se înfășură în prosopul mare, ce păstra încă mirosul lui de Givenchy. Se așeză pe scaun și își aprinse o țigară în lumina verde vie a terasei care-i păstra toate secretele și durerile. Ar vrea să bea o cafea amară. Cea mai amară din viața ei. Dar SMS-ul care anunță aterizarea avionului de la Barcelona îi reamintește alegerea pe care a făcut-o deja în urmă cu doi ani.
Își aranjează cu grijă buclele blonde, își trage cu grijăƒ ciorapii din mătase fină, apoi își înghesuie sânii în sutienul roșu, minuscul. Ea e trofeul pe care toți vor să-l câștige!