Un fel de toamnă

Ştiaţi că soarele are gust de vată de zahăr? M-am trezit azi de dimineaţă cu o poftă nebună de viaţă! Am gustat dintr-un colţ de soare şi mi-au îngheţat dinţii! Are un gust dulce-amărui care-ţi provoacă cei mai minunaţi fiori de gheaţă! Mi-a adus aminte de copilărie, de viaţă, de tot ce mă înconjoară şi de tot ce iubesc!
Iubesc!
A trecut prea mult de când m-ai iubit ultima oară! De când sufletul a tresărit naiv la întâiul "te iubesc", de când te-am respirat prima oară! A trecut o veşnicie, cuprisă-ntr-o secundă, de când am stat amândoi pe bancă, eu cu genunchii ghemuiţi sub bărbie şi cu braţele tale, atent sculptate, învăluindu-mi trupul. Din când în când lăsăm capul pe umărul tău şi te priveam în ochi, încercând să-ţi spun o mie de lucruri! Dar surâsul ivit în colţul gurii tale îmi dădea de înţeles că nu mai este nevoie. Şi atunci mă ghemuiam şi mai mult la pieptul tău!
Mai ţii minte că eram blondă atunci, şi ochii, care astăzi, spălaţi de atâtea lacrimi, sunt verzi, atunci erau de un albastru cenuşiu!
Îmi place soarele, îmi place să alerg desculţă prin ploaia de vară, să las frunzele ruginite să mă ningă în parc şi mai ales, îmi place să găzduiesc pe propriile-mi gene fulgii de zăpadă în mijlocul iernii!
Iubesc valurile la fel de mult cât iubesc aerul tare de munte! Îmi plac oamenii, copiii, bătrânii... tot! Îmi plac zâmbetele, ochii, ador lacrimile!
Iubesc o mulţime de lucruri! Mă îndrăgostesc repede şi de orice.şi de fiecare dată îmi place altceva... niciodată nu abandonez nimic! Toate rămân acolo, toate îşi au locul lor. Poate de-aia încă mai păstrez pe noptieră petalele unui trandafir uscat, într-un pahar albastru!
M-a plouat cu flori de tei în braţele tale şi toată fericirea din lume s-a pogorât asupra mea, închizându-mi-te în suflet pentru o veşnicie!
Am gustat atunci pentru prima dată cea mai dulce aromă de vin. A fost prima gură din nesfârşitul pocal cu licoare veşnică. Atunci am simţit întâia dată fericirea! Am gustat iubire, amestecată cu mireasma de tei.
Vântul te-a învăluit în plete blonde cu iz de iasomie, ţi-a acoperit privirea, astfel încât tot ce-a rămas din mine a fost o adiere lină de vară!
Am rămas acolo, pentru prima dată dezgolită în văzul tău! Dezgolită de tot ce înseamnă uman, de tot ce înseamnă rău! Atunci m-am transformat pentru prima dată în iubire!
În frenezia clipelor ce s-au scurs am uitat de mine, am uitat de rânduirea lucrurilor fireşti! M-a trezit fiorul rece al singurătăţii şi-am încercat să-mi acopăr goliciunea trupului în ia de mătase. M-a cuprins disperarea şi m-am transformat la loc în om, cu ochii şiroindu-mi râuri. Am simţit ruşine, întocmai că Eva în grădina Edenului. Am înţeles că totul s-a sfârşit şi te-am strigat!
Ţi-ai întors privirea către mine şi mi-ai zâmbit! Mi-ai spus că tot ce fac e fără rost şi nu e goliciune, e puritate! Mi-ai făcut semn să te urmez şi m-ai chemat în şoaptă! Dar trupul, amorţit de fericirea care tocmai se-ncheiase, a refuzat să se mişte!
Atunci a fost ultima dată când te-am văzut, atunci a fost prima dată când am gustat fericirea şi tot atunci a fost prima, şi poate ultima dată când eu am fost fericire şi iubire!

Din toate câte au fost mi-a rămas câte ceva! Ghiocelul primit de la colegul din liceu, într-o agentă veche... mireasmă de Moeciu... sunet de valuri... o poză într-o ramă, de care stă agăţat un fluture mov. Toate sunt aici şi câteodată îmi pare că nu mai e nimic!
Vântul se-ndură de mine şi-mi aduce câte un "TE IUBESC" şoptit! Şi atunci îmi aduc aminte! Alteori visele mă mistuie cu dor şi dorinţă şi atunci... revin!
Încă învăţ diferenţele dintre goliciune şi puritate, deşi puritatea mi s-a pierdut în neant, odată cu ia de mătase.

Haos

Sâmbătă. 04:00 dimineaţa. Pe jumătate beată mă arunc într-un taxi şi abia reuşesc printre hohote de râs să-i spun adresa. Matei Voievod, 6. Aceeaşi casă, aceleaşi cearceafuri, aceeaşi mobilă. Mai puţin aceeaşi eu. Nu mai sunt.
Am reuşit în nimicnicia mea să mă sinucid. Cum am murit abia dacă-mi amintesc. Eram cel puţin la fel de beată ca în seara asta, doar că amăreala din gură nu era de la bere, ci de la whisky. Am reuşit, într-un final, după multe încercări disperate. Pe rând am încercat pastile, vodcă, lame, ştreanguri, poduri... pe toate le-am încercat. De data asta mi-a reuşit. Cum? Nu reuşesc să-mi aduc aminte.
Taxiul goneşte, cifrele pe aparat se schimbă rapid, iar eu îmi rătăcesc gândurile în copacii care se înlănţuiesc cu stâlpii de iluminat public. Din hohotele de râs izbucnesc într-un plâns disperat. Un plâns pe care nu-l pot opri. Aş vrea să mă opresc măcar din bun simţ faţa de acest taximetrist nevinovat. Dar nu schiţează nici un gest. "În sfârşit, un taximetrist decent în tot Bucureştiul ăsta!"
Alerg, alerg. Mă împiedic şi cad. Am podurile palmelor zdrelite şi pline de sânge. Mă uit la ele şi încep să râd. Vis-a-vis, o consignaţie veche, prăfuită, cu aer comunist. Mă aşez în faţa geamului şi-mi completez rictusul cu două dâre de sânge amestecat cu zgură lipicioasă de caldarâm. Îmi desfac părul şi-l rearanjez în două codiţe strâmbe şi de la chioşcul din col îmi ia o acadea.
Încep să alerg şi îmi place să sperii oamenii cu rictusul pe care îl afişez.
Mă întorc în taxi. Taximetristul, acelaşi, neclintit, îşi vede mai departe de drum. Trecem de pod şi ştiu că în mai puţin de 5 minute voi ajunge acasă. Aceeaşi casă. Plâng în continuare.
Închid ochii şi-mi doresc să dispar. Mă surprinde un zgomot ciudat şi atât de cunoscut. Marea. Nu îndrăznesc să deschid ochii, de teamă că aş putea alunga visul. Dar un val îmi atinge picioarele şi îmi confirmă că nu visez. Vamă. E frig. Iar eu, în euforia unui moment, m-am aruncat în apă îmbrăcată şi încălţată. Nu-mi rămâne decât să adorm aşa şi să aştept să mă usuc. Vodcă, jagger, cozonaci, vin alb, vin roşe, rom simplu sau cuba libre. Vomit şi nu-mi doresc decât să dispar. Alerg la colţul străzii şi opresc un taxi. Până să-mi dau seama, sunt din nou în taxiul care mai devreme mă lăsase în faţa casei. Aleargă în continuare pe străzile Bucureştiului şi, de la atâta alcool, nu pot să-mi dau seama unde sunt. O clădire veche, încă în construcţie, dar deja aproape demolată. Paradoxul perfect. E clădirea de la Eroilor. De ce-am ajuns aici? Deschid gura să-l întreb pe taximetrist ce căutăm aici dar mi se împleticesc cuvintele în gâtlej, şi în plus, coteşte brusc spre stânga.
Oprim în faţa unei clădiri de birouri. Stăm două minute şi pornim din nou. Nu ştiu de ce am impresia că taximetristul nici măcar nu ştie că exist pe bancheta din spatele maşinii lui.
Am impresia am aţipit pentru două secunde, altfel nu-mi explic cum am ajuns atât de repede în faţa casei mele din Matei Voievod.
- Da doamnă, am ajuns. Să coboare, aud ca prin vis vocea taximetristului.
Să coboare cine?
Uşile masive de la intrare, uşile casei MELE se deschid. Cine dracu e la mine în casă? Ce hoţ idiot îşi cheamă taxiul la adresa unde a intrat prin efracţie.
În capătul scărilor se ivesc picioare de un metru jumate, pe puţin. Păr blond, bucle, rochie neagră din dantelă. Ce mama dracului?
Domnişoara urcă în taxi PESTE mine! Nici nu mă bagă în seamă. Se aşează efectiv în braţele mele fără nici o jenă.
- Băăăă, futu-vă-n gură! Dar nici ea, nici taximetristul nu reacţionează la urletul meu.
Am murit. Pe bune, chiar am murit?
Mă trezesc în patul meu, din nuc, închis la culoare. Cearceafurile răvăşite, pe podea o cămaşă aruncată la întâmplare. "Aha, una dintre nopţile alea..."
Ca într-un vârtej, mă trezesc într-un bar, la masă. După muzică pare rockoteca de acasă. După fețe, sunt la Piraţi.
- Zi, mândro, mergi cu noi?
- Ce? Unde?
- Acasă, mă. Mergi la noi?
- Aaa, nu. Mai rămân...
Rămân că nu ştiu unde să mă duc. Acasă? Am murit? Mai stau în Matei Voievod? Am murit, mă, sau nu?

- Saru'mâna. Comandă, Andreea?
- Da...