Ce îţi spun când nu ne vorbim

Unde eşti? Ce faci? Cu cine eşti? La ce te gândeşti? De ce ai plecat? De ce nu eşti aici? Ce simţi? Aaaaaaaa! Doare! Rău! Mă apasă ceva în capul pieptului. Tare! Nu pot să respir! Aaaaaauuuuu!
Unde eşti? De ce nu pot să respir? Mă apasă, rău. Insuficienţă cardiacă (dacă o exista aşa ceva)? Nu! Insuficienţă respiratorie? Poate. Cu siguranţă insuficienţă sentimentală! Da, da. Nu te uita aşa. Nu e o boală inventată de mine. Tu ai născocit-o când ai ales să pleci niciunde! Apropos, unde eşti?
Răspunde, zi ceva! Nu. Taci. Mai bine taci. Ştiu ce vrei să-mi zici, dar nu vreau să aud. Nu acum. Nu încă!
Te iubesc. Mi-e dor de tine. De ce fugi? Nu cred. Refuz să accept că dintr-o dată nu mă mai iubeşti. Ca şi cum te-ai trezit într-o dimineaţa şi-ai ales, în timp ce te spălai pe dinţi, să n-o mai faci.
Şi cu toate astea, taci. Dar tăcerea ta face mai mult decât un milion de cuvinte.
Uiţi că eu n-am nevoie de cuvinte ca să te înţeleg. Uiţi că te aud mai ales atunci când nu vorbeşti. Iubirea dintre noi e dincolo de orice şi-ar putea vreodată cineva imagina, raţional vorbind. Te simt. Cu toată fiinţa mea, până în vârful degetelor de la picioare. Te simt acum mai mult decât oricând altă dată, deşi ai fugit la kilometri distanţă.
Fug. Fug oricât de departe pot de o discuţie "între patru ochi". Ce-o să-mi spui? " Ştii, te-am iubit până aproape am murit amândoi de atâta iubire, dar în timpul ăsta cât nu ne-am văzut, nu te-am mai iubit şi nici n-am continuat să o fac când m-am întors." Sau ce?
Te-am iubit atât de tare încât mi-am dat voie să mă pierd în tine, să devin una cu tine şi să-ţi încredinţez tot ce-mi aparţinea mie. Încă mai simt că suntem unul şi acelaşi. Un singur om, un singur suflet, o singură fiinţă. Noi, într-un întreg, şi restul lumii. Şi încerc disperată să mă desprind de tine, să redevin eu, singură. Dar cum? Învaţă-mă tu! Pentru că eu nu ştiu să fiu fără tine.
Ştiu că nu e timpul, momentul şi alte miliarde de scuze ca să n-o spun. Dar dacă nu când simt, atunci când?
Ştiu că nu mai are nici un rost. Nimic. Din ce-a fost, din ce simt, din ce spun.
Mi-e dor de tine! Cu fiecare celulă din mine... mi-e dor! E o copilărie să simt atâta dor. Credeam că sunt mai puternică... Super-Sabina, nu?!
Mi-e dor de tine şi nu pot nici măcar să mai respir când ştiu că nu eşti bine şi eu nu sunt acolo să te ţin de mână.
Mi-e dor de noi... Rămâi cel mai frumos vis pe care l-am trăit vreodată!
Învaţă-mă să nu te mai iubesc. Eu singură nu ştiu cum. Tu m-ai învăţat să te iubesc, tu să mă înveţi să n-o mai fac. Mai ales că ţie îţi atât de uşor să nu mă mai iubeşti. Presupunând că m-ai iubit vreodată. Să ştii că în nebunia clipelor fără tine ţi-am pus la îndoială iubirea. Dacă, cât, cum?! Pentru că eu nu înţeleg cum poţi azi să iubeşti şi mâine să-ţi treacă. Până şi o toxiinfectie alimentară ţine mai mult. Asta în cazul în care m-ai iubit vreodată şi relaţia noastră nu a fost o nevoie acută a ta de a umple un gol. Pseudorelatie... Mă rog, chestii de nuanţă.
Ieri a fost 22. Mai ştii? 22 cu flori. Le-am închis într-o cutie de lemn şi am ascuns-o bine până când voi fi gata să îmi amintesc de fiecare moment minunat care a venit cu fiecare floare.
Felicitări! Pentru un actor accidental ţi-ai jucat rolul impecabil. Intenţionat sau nu! Şi dacă mă străduiesc puţin cred că reuşesc să te şi aplaud.
Ieri, pe 22, nu mi-ai adus nici o floare. Nu ştiu de ce în naivitatea mea mă aşteptam să o faci. Eu să ies din birou şi tu să mă aştepţi cald, cu zâmbetul pe buze ca de obicei, şi cu flori. Copil prost, care-a văzut prea multe filme de Hollywood. Ce cretinătate! Doar te-am văzut alaltăieri şi n-ai avut nici o tresărire, nici o licărire în ochi. Nu ştiu de ce mă aşteptam să te schimbi de la o zi la alta.
Te iubesc. Te iubesc atât de tare încât am început să te urăsc. Nu mai pot. Absenţa ta doare al dracului de tare. Mă doare carnea pe mine. Fizic! Unde dracului eşti?
Nu eşti vinovat de nimic. Eu. Eu sunt cea care a făcut alegerea de a te alege pe tine. De a se îndrăgosti, de a dărâma toate zidurile şi de a-şi călca sufletul în picioare. Eu şi nimeni altcineva.
Poate doar pentru că m-ai încurajat să dărâm zidurile şi mi-ai repetat obsesiv, până am ajuns să te cred, că nu trebuie să-mi fie frică de noi.
Era seară, frig sau cald, nu mai ştiu, şi în drumul spre casă (a ta) am început să plâng. Ai oprit maşina şi m-ai întrebat ce s-a întâmplat. Ţi-am zis că-mi este frică. Că abia am reuşit să-mi pun sufletul cap la cap şi că nu mai pot, încă o dată, să-l calc în picioare. M-ai sărutat şi apoi mi-ai şters fiecare lacrimă care mai rămăsese rătăcită pe obraji sau înnodată în barbă. Mi-ai zis încă o dată să nu-mi fie frică de noi.
În aceeaşi seară ţi-am recunoscut că mi-au căzut toate zidurile şi că a mai rămas un singur colţ în picioare şi că-mi e frică de ce se va intampla când va cădea şi el.
M-ai aşezat pe genunchii tăi, mi-ai luat faţa în mâini şi mi-ai zis aşa:
"Nu vreau să dărâmăm şi bucata aia. Vreau să rămână acolo şi în fiecare zi să o colorăm cu mii de culori şi în fiecare dimineaţa să vin şi să îţi spun "TE IUBESC"!"
Ăsta a fost primul din infinitul ce aveau să vină. Şi te-am iubit! Şi încă te iubesc! Atât de mult că nu ştiu dacă e mai mare durerea că nu mai eşti aici să-mi spui în fiecare dimineaţă că mă iubeşti şi dorul de tine, sau dacă mai mult sunt fericită că te-am găsit, chiar şi numai pentru puţin.
Te iubesc! Şi îmi e dor de tine şi mor încet că nu ştiu unde ai fugit!

Ăsta trebuia să fie un mail, dar a murit într-un draft, pentru că celelalte două mailuri au murit aşteptând un răspuns. Aşa că mai degrabă e o scrisoare deschisă. Măcar aşa nu mai aştept nici un răspuns. Dacă mai ai ochi sa citeşti, urechi să auzi sau suflet să simţi.
A ta şi pentru totdeauna...

Într-un fel, care până şi mie îmi este străin, am reuşit, şi încă reuşesc, să-mi păstrez puterea de a iubi în ciuda nimicniciei care se întâmplă în jur. Chiar dacă de cele mai multe ori în spatele fortăreţei pe care am ridicat-o dintr-un simţ al apărării exagerat.
Azi, iată-mă din nou, iubind cu o sete mai mare decât a unui rătăcit în deşert. TOT! Nu mai văd nimic decât un vesel pastel în tot ce mă înconjoară. Iubesc zâmbetul pe care îl întâlnesc dimineaţa şi căruia îi răspund şi mai larg, chiar dacă uneori se întâmplă să fie doar un zâmbet într-o oglindă. Iubesc mirosul de verde crud care răsare dimineaţă din iarbă proaspăt tăiată, iubesc parcul plin de copii pe care îl văd din balcon, iubesc zâmbetele oamenilor pe care îi întâlnesc pe stradă.
Mai mult decât oricând iubesc oamenii care mi-au făcut rău de-a lungul vremurilor, intenţionat sau nu. Pe cei care m-au ocărât sau pe cei care m-au alintat. Pe cei care m-au înălţat pe piedestaluri sau pe cei care mi-au reproşat că sunt un om de nimic. Pe toţi, deopotrivă, fără nici o diferenţă.
Dar cel mai mult te iubesc pe tine. Mulţumesc. Pentru că m-ai lăsat dezgolită în văzul întregii lumi, fără nici o armă cu care să mă apăr. M-ai convins să dărâmăm împreună toate zidurile pe care le ridicasem în atâţia ani pentru ca mai apoi să-mi arăţi goliciunea lumii. M-am speriat la început şi am încercat să-mi acopăr ruşinea cu ce am avut la îndemână. Părul fluturat de vânt era prea scurt, mâinile prea lungi, iar genele de prisos. Apoi am încercat să mă acopăr cu lacrimi. Dar nu au făcut altceva decât să atragă şi mai mult privirile curioase ale trecătorilor.
Apoi... apoi am început să zâmbesc. Ştiam că oamenii fug de fericirea altora, de teamă că traiul celor fericiţi e mai îndestulat decât al lor, dar îmi lipsea confirmarea. E adevărat. Oamenii nu vor să ştie de ce zâmbeşti. De ce plângi? O, câte poveşti se nasc şi câtă curiozitate stârneşti. De ce râzi sau de ce zâmbeşti? Arareori un masochist se opreşte, se uită întrebător şi pleacă mai departe cu întrebarea încă tremurându-i pe buze.
Am reuşit. Acolo, în mijlocul universului pe care eu singură îl creasem pentru noi doi şi în care, dintr-o dată, rămăsesem doar eu, am început să zâmbesc. Simplu şi fără tine. Pentru asta pe tine te iubesc cel mai mult dintre toţi. Abandonându-mă mi-ai dat curajul de a îndrăzni să zâmbesc singură. Fără să simt nevoia unui alt zâmbet care să mă însoţească. Mulţumesc. Uită de toate celelalte vorbe pe care ţi le-am spus vreodată. Sunt de prisos şi nu-şi mai au rostul.
Iubesc! Iubesc tot ce mă înconjoară. Iubesc valurile în care m-am regăsit. Iubesc sărutul sărat şi pătimaş pe care l-am lăsat în Vamă. Iubesc muzica şi trăirile şi toţi oamenii pe care i-am întâlnit în timpul ăsta de când nu mi-a mai fost ruşine să-mi descopăr nuditatea sufletului şi nurii iubirilor care au murit în mine.
Iubesc zidurile pe care le-am ridicat într-un timp invariabil mai scurt decât înainte. Iubesc frescele pe care le-am desenat în interior şi tabloul tău, agăţat deasupra geamului prin care văd lumea zilnic, ca o alarmă ce-mi aduce aminte că zidurile sunt parte din mine şi că distrugerea lor nu va duce la nimic decât la ridicarea altora noi.
Iubesc geamul ăsta prin care văd lumea zilnic. Iubesc faptul că mă pot ascunde în spatele lui şi să iubesc tot ceea ce iubesc fără ca nimeni să nu-mi vadă slăbiciunea.
Îmi iubesc capacitatea de a-mi ascunde durerile sufletului, chiar şi când ele pârjolesc tot ce găsesc în interiorul zidurilor. Iubesc chiar şi mai mult disimularea zâmbetelor.
“Deţin cu atâta măiestrie arta disimulării încât v-am făcut pe toţi să credeţi că sunt fericită!”