Ce îţi spun când nu ne vorbim

Unde eşti? Ce faci? Cu cine eşti? La ce te gândeşti? De ce ai plecat? De ce nu eşti aici? Ce simţi? Aaaaaaaa! Doare! Rău! Mă apasă ceva în capul pieptului. Tare! Nu pot să respir! Aaaaaauuuuu!
Unde eşti? De ce nu pot să respir? Mă apasă, rău. Insuficienţă cardiacă (dacă o exista aşa ceva)? Nu! Insuficienţă respiratorie? Poate. Cu siguranţă insuficienţă sentimentală! Da, da. Nu te uita aşa. Nu e o boală inventată de mine. Tu ai născocit-o când ai ales să pleci niciunde! Apropos, unde eşti?
Răspunde, zi ceva! Nu. Taci. Mai bine taci. Ştiu ce vrei să-mi zici, dar nu vreau să aud. Nu acum. Nu încă!
Te iubesc. Mi-e dor de tine. De ce fugi? Nu cred. Refuz să accept că dintr-o dată nu mă mai iubeşti. Ca şi cum te-ai trezit într-o dimineaţa şi-ai ales, în timp ce te spălai pe dinţi, să n-o mai faci.
Şi cu toate astea, taci. Dar tăcerea ta face mai mult decât un milion de cuvinte.
Uiţi că eu n-am nevoie de cuvinte ca să te înţeleg. Uiţi că te aud mai ales atunci când nu vorbeşti. Iubirea dintre noi e dincolo de orice şi-ar putea vreodată cineva imagina, raţional vorbind. Te simt. Cu toată fiinţa mea, până în vârful degetelor de la picioare. Te simt acum mai mult decât oricând altă dată, deşi ai fugit la kilometri distanţă.
Fug. Fug oricât de departe pot de o discuţie "între patru ochi". Ce-o să-mi spui? " Ştii, te-am iubit până aproape am murit amândoi de atâta iubire, dar în timpul ăsta cât nu ne-am văzut, nu te-am mai iubit şi nici n-am continuat să o fac când m-am întors." Sau ce?
Te-am iubit atât de tare încât mi-am dat voie să mă pierd în tine, să devin una cu tine şi să-ţi încredinţez tot ce-mi aparţinea mie. Încă mai simt că suntem unul şi acelaşi. Un singur om, un singur suflet, o singură fiinţă. Noi, într-un întreg, şi restul lumii. Şi încerc disperată să mă desprind de tine, să redevin eu, singură. Dar cum? Învaţă-mă tu! Pentru că eu nu ştiu să fiu fără tine.
Ştiu că nu e timpul, momentul şi alte miliarde de scuze ca să n-o spun. Dar dacă nu când simt, atunci când?
Ştiu că nu mai are nici un rost. Nimic. Din ce-a fost, din ce simt, din ce spun.
Mi-e dor de tine! Cu fiecare celulă din mine... mi-e dor! E o copilărie să simt atâta dor. Credeam că sunt mai puternică... Super-Sabina, nu?!
Mi-e dor de tine şi nu pot nici măcar să mai respir când ştiu că nu eşti bine şi eu nu sunt acolo să te ţin de mână.
Mi-e dor de noi... Rămâi cel mai frumos vis pe care l-am trăit vreodată!
Învaţă-mă să nu te mai iubesc. Eu singură nu ştiu cum. Tu m-ai învăţat să te iubesc, tu să mă înveţi să n-o mai fac. Mai ales că ţie îţi atât de uşor să nu mă mai iubeşti. Presupunând că m-ai iubit vreodată. Să ştii că în nebunia clipelor fără tine ţi-am pus la îndoială iubirea. Dacă, cât, cum?! Pentru că eu nu înţeleg cum poţi azi să iubeşti şi mâine să-ţi treacă. Până şi o toxiinfectie alimentară ţine mai mult. Asta în cazul în care m-ai iubit vreodată şi relaţia noastră nu a fost o nevoie acută a ta de a umple un gol. Pseudorelatie... Mă rog, chestii de nuanţă.
Ieri a fost 22. Mai ştii? 22 cu flori. Le-am închis într-o cutie de lemn şi am ascuns-o bine până când voi fi gata să îmi amintesc de fiecare moment minunat care a venit cu fiecare floare.
Felicitări! Pentru un actor accidental ţi-ai jucat rolul impecabil. Intenţionat sau nu! Şi dacă mă străduiesc puţin cred că reuşesc să te şi aplaud.
Ieri, pe 22, nu mi-ai adus nici o floare. Nu ştiu de ce în naivitatea mea mă aşteptam să o faci. Eu să ies din birou şi tu să mă aştepţi cald, cu zâmbetul pe buze ca de obicei, şi cu flori. Copil prost, care-a văzut prea multe filme de Hollywood. Ce cretinătate! Doar te-am văzut alaltăieri şi n-ai avut nici o tresărire, nici o licărire în ochi. Nu ştiu de ce mă aşteptam să te schimbi de la o zi la alta.
Te iubesc. Te iubesc atât de tare încât am început să te urăsc. Nu mai pot. Absenţa ta doare al dracului de tare. Mă doare carnea pe mine. Fizic! Unde dracului eşti?
Nu eşti vinovat de nimic. Eu. Eu sunt cea care a făcut alegerea de a te alege pe tine. De a se îndrăgosti, de a dărâma toate zidurile şi de a-şi călca sufletul în picioare. Eu şi nimeni altcineva.
Poate doar pentru că m-ai încurajat să dărâm zidurile şi mi-ai repetat obsesiv, până am ajuns să te cred, că nu trebuie să-mi fie frică de noi.
Era seară, frig sau cald, nu mai ştiu, şi în drumul spre casă (a ta) am început să plâng. Ai oprit maşina şi m-ai întrebat ce s-a întâmplat. Ţi-am zis că-mi este frică. Că abia am reuşit să-mi pun sufletul cap la cap şi că nu mai pot, încă o dată, să-l calc în picioare. M-ai sărutat şi apoi mi-ai şters fiecare lacrimă care mai rămăsese rătăcită pe obraji sau înnodată în barbă. Mi-ai zis încă o dată să nu-mi fie frică de noi.
În aceeaşi seară ţi-am recunoscut că mi-au căzut toate zidurile şi că a mai rămas un singur colţ în picioare şi că-mi e frică de ce se va intampla când va cădea şi el.
M-ai aşezat pe genunchii tăi, mi-ai luat faţa în mâini şi mi-ai zis aşa:
"Nu vreau să dărâmăm şi bucata aia. Vreau să rămână acolo şi în fiecare zi să o colorăm cu mii de culori şi în fiecare dimineaţa să vin şi să îţi spun "TE IUBESC"!"
Ăsta a fost primul din infinitul ce aveau să vină. Şi te-am iubit! Şi încă te iubesc! Atât de mult că nu ştiu dacă e mai mare durerea că nu mai eşti aici să-mi spui în fiecare dimineaţă că mă iubeşti şi dorul de tine, sau dacă mai mult sunt fericită că te-am găsit, chiar şi numai pentru puţin.
Te iubesc! Şi îmi e dor de tine şi mor încet că nu ştiu unde ai fugit!

Ăsta trebuia să fie un mail, dar a murit într-un draft, pentru că celelalte două mailuri au murit aşteptând un răspuns. Aşa că mai degrabă e o scrisoare deschisă. Măcar aşa nu mai aştept nici un răspuns. Dacă mai ai ochi sa citeşti, urechi să auzi sau suflet să simţi.
A ta şi pentru totdeauna...

Într-un fel, care până şi mie îmi este străin, am reuşit, şi încă reuşesc, să-mi păstrez puterea de a iubi în ciuda nimicniciei care se întâmplă în jur. Chiar dacă de cele mai multe ori în spatele fortăreţei pe care am ridicat-o dintr-un simţ al apărării exagerat.
Azi, iată-mă din nou, iubind cu o sete mai mare decât a unui rătăcit în deşert. TOT! Nu mai văd nimic decât un vesel pastel în tot ce mă înconjoară. Iubesc zâmbetul pe care îl întâlnesc dimineaţa şi căruia îi răspund şi mai larg, chiar dacă uneori se întâmplă să fie doar un zâmbet într-o oglindă. Iubesc mirosul de verde crud care răsare dimineaţă din iarbă proaspăt tăiată, iubesc parcul plin de copii pe care îl văd din balcon, iubesc zâmbetele oamenilor pe care îi întâlnesc pe stradă.
Mai mult decât oricând iubesc oamenii care mi-au făcut rău de-a lungul vremurilor, intenţionat sau nu. Pe cei care m-au ocărât sau pe cei care m-au alintat. Pe cei care m-au înălţat pe piedestaluri sau pe cei care mi-au reproşat că sunt un om de nimic. Pe toţi, deopotrivă, fără nici o diferenţă.
Dar cel mai mult te iubesc pe tine. Mulţumesc. Pentru că m-ai lăsat dezgolită în văzul întregii lumi, fără nici o armă cu care să mă apăr. M-ai convins să dărâmăm împreună toate zidurile pe care le ridicasem în atâţia ani pentru ca mai apoi să-mi arăţi goliciunea lumii. M-am speriat la început şi am încercat să-mi acopăr ruşinea cu ce am avut la îndemână. Părul fluturat de vânt era prea scurt, mâinile prea lungi, iar genele de prisos. Apoi am încercat să mă acopăr cu lacrimi. Dar nu au făcut altceva decât să atragă şi mai mult privirile curioase ale trecătorilor.
Apoi... apoi am început să zâmbesc. Ştiam că oamenii fug de fericirea altora, de teamă că traiul celor fericiţi e mai îndestulat decât al lor, dar îmi lipsea confirmarea. E adevărat. Oamenii nu vor să ştie de ce zâmbeşti. De ce plângi? O, câte poveşti se nasc şi câtă curiozitate stârneşti. De ce râzi sau de ce zâmbeşti? Arareori un masochist se opreşte, se uită întrebător şi pleacă mai departe cu întrebarea încă tremurându-i pe buze.
Am reuşit. Acolo, în mijlocul universului pe care eu singură îl creasem pentru noi doi şi în care, dintr-o dată, rămăsesem doar eu, am început să zâmbesc. Simplu şi fără tine. Pentru asta pe tine te iubesc cel mai mult dintre toţi. Abandonându-mă mi-ai dat curajul de a îndrăzni să zâmbesc singură. Fără să simt nevoia unui alt zâmbet care să mă însoţească. Mulţumesc. Uită de toate celelalte vorbe pe care ţi le-am spus vreodată. Sunt de prisos şi nu-şi mai au rostul.
Iubesc! Iubesc tot ce mă înconjoară. Iubesc valurile în care m-am regăsit. Iubesc sărutul sărat şi pătimaş pe care l-am lăsat în Vamă. Iubesc muzica şi trăirile şi toţi oamenii pe care i-am întâlnit în timpul ăsta de când nu mi-a mai fost ruşine să-mi descopăr nuditatea sufletului şi nurii iubirilor care au murit în mine.
Iubesc zidurile pe care le-am ridicat într-un timp invariabil mai scurt decât înainte. Iubesc frescele pe care le-am desenat în interior şi tabloul tău, agăţat deasupra geamului prin care văd lumea zilnic, ca o alarmă ce-mi aduce aminte că zidurile sunt parte din mine şi că distrugerea lor nu va duce la nimic decât la ridicarea altora noi.
Iubesc geamul ăsta prin care văd lumea zilnic. Iubesc faptul că mă pot ascunde în spatele lui şi să iubesc tot ceea ce iubesc fără ca nimeni să nu-mi vadă slăbiciunea.
Îmi iubesc capacitatea de a-mi ascunde durerile sufletului, chiar şi când ele pârjolesc tot ce găsesc în interiorul zidurilor. Iubesc chiar şi mai mult disimularea zâmbetelor.
“Deţin cu atâta măiestrie arta disimulării încât v-am făcut pe toţi să credeţi că sunt fericită!”

À bientôt

Cumva, într-un fel, am reuşit să ajung la capăt. La capătul unui vis, al unei dorinţe, al unei speranţe. Mă simt de parcă aş fi reuşit să ajung la capătul unei vieţi. Am reuşit e puţin spus, având în vedere luptele pe care le-am dus de-a lungul vremii. Cu oamenii mai puţin, cu timpul mai des, iar cele mai rele cu demonii dinăuntrul meu.
Am ajuns în punctul în care simt că nu mai am nimic. Nimic de pierdut. Prietenii nu-mi aparţin ca să-i pot pierde. Nimeni nu-mi aparţine. Faptul că mă aflu în universul unora e doar o întâmplare. Tristă uneori.
Am văzut şi simţit atâtea încât nimic nu mă mai uimeşte. Încrederea pe care le-am acordat-o unora am plătit-o scump. Prea scump. Iubirea şi devotamentul aproape m-au doborât iremediabil.
Şi-atunci mă întreb cine sunt şi ce rost mai are măcar să încerc să mă lupt?! E o întrebare la care acum câţiva ani aşteptam răspuns. Azi insist să nu îl primesc.
Nu poţi să vii şi să pleci când ai tu chef. Nu poţi să dispari fără nici un cuvânt. Nimic nu-ţi dă dreptul să condamni un om, prin tăcere. E inuman. În cel mai general mod cu putinţă şi valabil pentru orice situaţie din viaţă.
Încearcă să faci un exerciţiu de imaginaţie. De data asta, faci schimb de locuri cu celălalt. Şi o să fii tu cel care iubeşte, cel care crede, cel care speră. Şi într-o zi te trezeşti singur, în mijlocul tuturor.
Şi nu e nici pe departe ceea ce ţi-ai dorit. Când te trezeşti singur, în mijlocul tuturor, când n-are cine-ţi întinde o mână, când nu ai cui să zâmbeşti. Abia atunci începi să crezi că viaţa ta e doar un vis, din care, cu disperare, vrei să te trezeşti.
Şi ce faci atunci? Nu faci nimic. Te aşezi şi dormi. Şi ţi-ai dori ca somnul să se termine când vei fi uitat de tot şi de toate. Dar nu poţi. Societatea şi viteza cu care se petrec lucrurile nu-ţi dau voie să te opreşti. Nu ai forţa materială şi nici fizică să fugi, să te ascunzi, să uiţi. Nu eşti singur împotriva tuturor. Eşti singur şi atât. Şi ca să eviţi dramele şi mila şi cuvintele de complezenţă, ce faci? Zâmbeşti. Un zâmbet fals, pe care nu-l mai citeşte nimeni.
Încerci să-ţi pui o armură, şi să mergi mai departe. Să faci să pară că totul e bine.
Şi când inevitabil cineva întreabă ce e cu faţa asta, de câteva zile, cineva răspunde în locul tău. "Nu doarme!" Şi e bine. E bine că lumea să creadă că faţa posomorâtă se datorează doar câtorva nopţi de nesomn. E bine că nimeni nu vede mizeria în care te zbaţi şi nimicnicia pe care o simţi.
Când pui lacăt pe toate uşile şi nu dai nimănui răgazul să observe ce e dincolo de zid îţi acorzi ţie timp. Şi răgazul necesar să cauţi soluţii şi variante şi metode să ieşi. Te aduni, tu pe tine, pentru că nu ştie nimeni să lipească bucăţile aşa cum o faci tu.
Dar e o chestiune de timp până când toată lumea să înţeleagă că nu e chiar totul cum vrei să fie. Şi tu nu-ţi mai permiţi să nu-ţi fie bine.
Şi atât. Că sună ceasul, şi trebuie să te ridici şi să abandonezi patul şi pijamalele în care ai zăcut bolnav de victimita.
Şi ţii capul sus încercând să te comporţi altfel decât simţi, ca oamenii să nu vadă decât zâmbet şi cel mult o faţă obosită.
Şi o să fie bine, ştii. E doar o chestiune de timp.

Acum si pentru totdeauna

Senzaţia de ţiuit în urechi persista.
Credeam că motivul era unul cât se poate de obiectiv şi, de altfel cel mai la îndemână: boxa lângă care stătusem un concert întreg, aproape o jumătate de zi.
Vorbisem mult despre tine în ziua aia şi încă de dimineaţă, de când m-am trezit, gândul mi-a fugit la tine. Habar n-am de ce. Poate pentru că era un al doilea mare concert rock la care mergeam în ultimul an. De data asta fără tine.
Din toată mulţimea aia de oameni eu trebuia să te văd pe tine. Bunul şi nebunul meu. Aceeaşi structură scheletică, înaltă, prea osoasă să fie atletică. Şi într-o secundă ochii tăi albaştri mi-au amintit de ce te-am iubit atâta amar de vreme. Încă... Încă ai zâmbetul ăla turbat în colţul gurii. Aşa-i că încă îţi transpiră mâinile când vorbeşti cu mine?!
Bunul şi nebunul meu... Ţi-am văzut zâmbetul şi am uitat de tot. De toate răutăţile lumii, de toată durerea pe care am adunat-o în adâncul sufletului meu, de toate eşecurile. Dar mi-am adus aminte cât te-am iubit. Ai fost şi, aveam să aflu în seara în care ne-am reîntâlni, ai rămas spiriduşul meu. Un Peter Pan rebel, care se împotriveşte oricăror reguli lumeşti. De rebelul din tine m-am şi îndrăgostit prima dată.
Pentru o oră, timp în care am străbătut Bucureştiul prăfuit, împreună, am redevenit zâna care am fost. Zâna şi spiriduşul ei. Sau spiriduşul şi zâna lui. După prea multă vreme timpul s-a oprit în loc. Bunul şi nebunul meu!
Cosmic. Ăştia am fost noi. Aşa a fost totul între noi. Cosmic. Şi pentru o oră a redevenit cosmic. Tot.
Credeam că o altă întâlnire cu tine avea să-mi distrugă din nou universul. De-asta mi s-au înmuiat genunchii şi inima a început să bată disperată. Am evitat pentru câteva secunde să te trag de mână. Dar îmi era dor de tine, bunul şi nebunul meu.
Paradoxal, întâlnirea noastră nu mi-a distrus nici pe departe universul. Din contră, l-a reîntregit. A pus cap la cap toate rupturile şi am redevenit eu. Te-am iubit şi sunt atât de fericită că am făcut-o. Dacă mi-aş fi ţinut promisiunea şi refuzam în continuare să mă îndrăgostesc de tine nu ştiu ce aş fi devenit. Dar acum sunt cea mai fericită că mi-am dat voie să te iubesc.
Ne-am despărţit în cel mai frumos mod cu putinţă. Acum, nu atunci. Buzele tale pe pielea mea mi-au reamintit, încă o dată, de ce şi cum am putut să te iubesc în felul ăla.
Acum şi pentru totdeauna, bunul şi nebunul meu!

Ultimul adio

Am strâns în cutii o viaţă de om. Mai mult sau mai puţin o viaţă. Mai exact ultimii 6 ani. Timp în care am adunat mai multe vieţi. Ale mele sau ale altora.
Garsoniera mică din Piaţa Iancului, care de-a lungul timpului mi-a ascultat şi lacrimile şi râsetele, rămâne pustie. Vine un moment în care simţi nevoia să o iei de la 0. Ăsta e momentul meu.
Iar pe TINE te las în urmă. Te-am închis în camera mică în care ne-am iubit, în care ne-am adorat şi, cel mai trist, în care ne-am urât. Tu mai puţin, eu mai mult.
Cu fiecare lucru pe care îl pun în cutii mă simt mai grea şi mai uşurată în acelaşi timp. E greu să las în urmă tot ce am trăit în anii ăştia, dar la fel de bine, simt că mă eliberez. Tot ce sunt azi am devenit aici. Aici mi-am trăit cele mai intense momente din viaţa de până acum, de fericire sau nu. Aici am simţit boala cum mă macină încet şi tot aici am învins-o. Aici mi-am plâns morţii şi am purtat doliul. La distanţă de ochii lumii. Casa asta mi-a fost scut împotriva răutăţilor, atât cât a putut şi cât i-am permis.
Aici ne-am început iubirea şi tot aici am omorât-o. Sec, într-o zi de duminică. Da, tot aici ţi-am plâns plecarea şi durerea şi frustrările şi golul pe care le-ai lăsat în urmă. După atâta vreme în care am simţit că mă sfârşesc fără tine, a venit momentul să plec. TU eşti tot ce s-a întâmplat, eu sunt tot ce urmează.
Aş fi ipocrită să nu recunosc senzaţia de pustiu pe care o am lăsând în urmă atâtea amintiri, în fiecare colţ al casei. N-am să iau nimic cu mine. Ce rost are să duc mai departe ce am trăit dacă nu pot întoarce nimic? De ce să mai port pietrele grele în spate când ştiu că pot face atâtea altele care să mă ajute să las în urmă toate durerile? Mi-am căutat alinarea în fiecare colţ al casei dar nu am reuşit să găsesc decât alte şi alte amintiri.
Iartă-mă. Iartă-mă că te las aici, că te abandonez şi te uit. Iartă-mă că nu iau nimic din tot ce-mi aminteşte de tine. Am lăsat doar o poză în colţul unei cutii, dar încă mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să o arunc sau să o duc cu mine, în semn de amintire a unei dureri infernale.. Ah, mai e ceva. Cartea de la tine. Nu pot, în niciun fel, să mă despart de ea. Cred că la asta te-ai gândit atunci când ai luat-o de pe raftul unei biblioteci aflate la sute de kilometri depărtare. Ştiai că am o slăbiciune aproape fatală pentru cărţile vechi şi ai subliniat asta. “Cea mai veche carte din bibliotecă!” Ştiai că nicicând n-am să mă pot despărţi de ea. Dar am adunat între coperţile ei cele mai frumoase poveşti ale noastre. Cele mai dulci secunde pe care le-am trăit împreună, cafeaua băută în bucătăria mică în dimineţile de weekend, cuvintele scrise pe pereţi, cu carioca sau doar cu sufletul, strângerile de mână, timide la început, puternice pe măsură ce am învăţat să ne iubim şi să ne acceptăm mai tare.
Asta a fost tot şi nimic din ce urmează nu-ţi mai aparţine. Eu nu mai sunt a ta, iar tu nu mai eşti Semizeul meu sau Demiurgul. Nu mai sunt aceeaşi pe care ai iubit-o cu atâta disperare în ochi.
Am plecat şi le-am lăsat acolo pe toate. Ţi-am simţit ochii, cu cele mai turbate culori, dar mai ales albaştri, agăţându-se de suflet atunci când am răsucit cheia în uşă şi mi-am luat adio de la noi, de la mine, cea care am fost, dar mai ales de la tine, Semizeul pe care l-am iubit până la lacrimi. Să nu uiţi. Să nu uiţi niciodată cât te-am iubit şi nici vâltoarea care mi s-a aprins în ochi de fiecare dată când te-am privit.
Încep să mă regăsesc pe mine. Acelaşi copil cu ochi senini, care râde şi cântă şi care lasă să-i fie puşi maci în codiţe împletite. Încet, încet reînvăţ să iubesc. Poate că nu mai ştiu cum se face, poate că nu o fac aşa cum trebuie său nu suficient. Drumul spre mine e greu, dar sunt fericită. Nu-mi mai permit să uit cine sunt pentru că nimeni, în afară de mine, nu mai are răbdare să îngrijească un suflet schilodit şi să iubească ochii pângăriţi ai unei copile sfârşite de atâtea dureri.

TESTAMENT

Să mor acum, aici, sub cerul ăsta verde, pe iarba asta gri.
Dar vreau să văd din nou tot ce-am văzut odat'
şi să trăiesc din nou tot ce-am simţit odat'.
Vreau să te am pe tine,
să simt miros de primăvară şi raze roz de soare,
să muşc din măr cu gust de pară, din pieptul tău cu gust de vară.
Să văd copii ce sar de bucurie şi oamenii ce plâng dintr-o prostie.
Vreau să alerg din nou prin univers
şi să adun în păru-mi stele, iar mai apoi să-ncing un joc cu ele.
Vreau să te-ating şi să te-nchid într-acest vechi pahar cu vin.
Să simt un gust amar pe buze venit din dulcele-ţi venin
ce mă omoară şi mă-nvie făcând din noaptea mea un chin.
Şi de nu vrei să vii acum, în ultim ceas ca mângâiere
să-ţi fie viaţa ta un chin şi gândul tău doar o prostie,
iar visul tău doar un cosmar şi ziua fără răsărit,
căci m-ai lăsat sa mor, nebune, ca un bătrân nefericit.
Şi să rămâi un stih pe veci, să bântui lumea-n lung şi-n lat
şi niciodată să nu afli cum să-ţi iei viaţa de la cap.
Şi să iubeşti mereu femei ce te atrag în jocul lor
iar toate astea vreau să-ţi fie numai un drum amăgitor.
Să le implori să te iubească iar ele nici să te privească
şi tu să le oferi comori...
iar ele să-ţi zâmbească fals...
atunci îţi vei dori să mori căci îţi e vocea fără glas.
Şi de-ai muri să vii la mine! O să am eu grijă de tine.
Dar până când mă vei găsi să umbli-un veac, noapte şi zi
şi-n drumul tău să întâlneşti o apă dulce cu ochi verzi,
cu buze roz de mandarin, ce izvorăşte din pelin.
Şi-atunci să crezi că m-ai găsit,
dar te înşeli căci am murit.
Să te întorci atunci în lume, să-ti cauţi viaţa după nume,
un nume sfânt cu vast ecou, nu ca al tău de derbedeu.
Un nume cald de serafim, cu zâmbet dulce de sabin.
Îţi scriu acum un ultim vers, lăsându-ţi-l ca testament,
Să-ţi fie veşnic căpătâi, până la ziua cea dintâi.
Lăsa-ţi-mă să mor acum, sub cerul ăsta negru, pe iarba asta roz.