Colecţionar de praf de stele

Acum două veacuri m-am trezit într-o dimineaţă morocănoasă de toamnă! Şi pentru că îmi isprăvisem toată treabă pe pământ şi nu mai era nimic rămas, mi-am pus paltonul cel nou, am luat jobenul şi bastonul şi am ieşit în stradă!
Pe scările din faţă faţa palatului m-am împiedicat de o mătură nouă! Din cel mai fin mei pe care îl văzusem eu vreodată, legată în fir nobil de borangic!
Am ridicat-o şi m-am uitat uluit la ea vreme de vreo patru ceasuri! Ce să caute acolo? Cine a lăsat-o? Sau poate a pierdut-o? Şi ce să se facă, oare, cu aşa minune? Să mături în grajdurile palatului nu se merită! Să-şi şteargă vreo fragedă domniţă condurii pe ea e prea aspră!
Şi totuşi cineva o făurise cu un anume scop!
Am făcut ochii roată încercând să găsesc meşterul care înfăptuise minunea! Nu era nimeni cale de vreo zece paşi! M-am aşezat pe întâia treaptă şi cu mătura în braţe am aşteptat! Un om, un semn, o scânteie! Ceva care să mă anunţe ce-aş putea să fac!
Dar lăsându-se seara şi eu găsindu-mă tot pe aceleaşi scări, m-am ridicat şi am apucat-o spre cer!
Cu mătura în mână, hotărât să o folosesc cumva! În mintea mea gândul că în cer e cel mai bun loc în care să pot folosi aşa obiect maiestuos începuse să prindă din ce în ce mai mult contur şi veridicitate!
Trec peste călătoria spre cer... veţi crede, poate, că exagerez sau inventez poveşti fantasmagorice!
Am ajuns în locul pe care îl privisem de atâtea ori, încă de mic. În toate nopţile copilăriei mele cerul mi s-a părut atât de aproape încât pot jura că, de câteva ori, l-am atins cu mâna.
Şi acum, iată-mă pe mine în mijlocul cerului, un biet muritor care doar a putut visa vreodată cum ar fi să se rătăcească printre stele. Uitându-mă când în mâna dreaptă, în care ţineam magicul obiect găsit pe trepte, apoi peste tot în jurul meu şi văzând marea de stele care sclipeau doar pentru mine, am început să mă întreb:
"Ce să fi făcut să merit atâta bucurie?"
N-am făcut niciodată ceva spectaculos, nu am fost centrul universului nimănui, nu am excelat în nimic. Am fost în schimb un mediocru perfect, amestecat în mulţimea şi multitudinea de oameni de pe pământ.
Mi-am oprit în loc toate gândurile care începuseră să-mi invadeze creierul şi m-am hotărât să privesc stele. Aş fi decăzut în mediocritatea mea dacă nu făceam asta! O bucată de meteorit, rătăcită printre atâtea stele, mi-a părut singuratică. Aşa că în mintea mea m-am minţit că îi ţin companie şi m-am aşezat pe ea! Fără să las vreo secundă din mâna obiectul magic, am dat din nou drumul la gânduri.
Fiecare stea a început să capete chipul unor oameni pe care i-am iubit, pe care i-am urât, pe care i-am pierdut sau au plecat şi încă vreo doi, cei care m-au dorit! Bărbaţi, femei, copii şi bătrâni. Toţi au împânzit dintr-o dată cerul şi au înlocuit stelele. Mi-aş fi dorit să fi stat de vorbă cu fiecare în parte, dar de undeva s-a ivit o figură divină ce-mi părea cunoscută! O mai văzusem de atâtea ori în copilăria mea, dar n-am putut să o leg de nici un nume. Să zicem că era Dumnezeu!
S-a aşezat lângă mine, pe o altă bucată de meteorit ivită de nicăieri, şi am început să vorbim.
Aş vrea să vă povestesc toată discuţia, dar m-aţi crede, poate, nebun şi s-ar pierde tot farmecul poveştii! Am început să râd, am luat obiectul magic, m-am ridicat şi am început să mătur praful de stele!
Aşa cum în fiecare toamnă copacii simt nevoia să-şi scuture frunzele aşa şi stelele simţeau (nu aflasem încă în ce perioadă sau la ce interval) să scuture praful care le îngreuna şi le fură din strălucire! De parcă un meşter priceput venea şi şlefuia fiecare colţ de stea în parte, lăsând în urmă o pulbere gălbuie!
N-am să vă povestesc nici ce am vorbit cu stele! Doar că aşa am aflat unde e colţul cu oamenii pe care i-am iubit! M-am aşezat în genunchi şi le-am plâns nemurirea, dar mai ales am plâns nimicnicia mea! Atâta ură, suferinţă, regrete şi neputinţă câte adunasem în atâta amar de vreme s-au dus într-o clipă când le-am văzut chipurile încastrate în stele mici, cu o strălucire aproape divină! Am îngenuncheat în faţa lor şi am început iarăşi să plâng! Pe de o parte pentru că-mi fusese atât de dor de ei, iar pe de alta pentru că nu ştiam dacă am să pot rămâne acolo între ei, deşi mi-aş fi dorit!
M-am mai gândit şi că le-aş fi putut lua pe toate, să le îndes în buzunare şi să mă întorc cu ele pe pământ! Sau măcar praful din jurul lor! Apoi am văzut că, de fapt, tot ce iubisem vreodată în întreaga-mi viaţă se transformase în praf de stele! Ce era să fac eu cu atâta praf? Să-l împrăştii pe pământ? Nu era nimic din ce nu mai făcusem! Avusesem grijă să transform totul în nimic şi să împrăştii în toate zările!
Pe nesimţite cerul se deschise, şi cumva, nu-mi dau seama cum, revenisem pe treptele conacului meu, din bulevardul cel mare! De ce pierdusem tot ce iubisem până atunci? Poate că nu iubisem cu adevărat? Poate că trebuia să se întâmple? Poate că... Acum ştiam!
Fusesem prea orgolios! Nu avusesem capacitatea de a lăsa de la mine, de a accepta ceva diferit de convingerile cu care trăisem o viaţă întreagă! Făcusem totul praf! Praf de stele!
Buzunarele paltoanelor şi ale jachetelor înghesuite în şifoniere erau ticsite cu rămăşiţele fostelor iubiri, pe care nu le uitasem niciodată! Nu reuşisem să învăţ mare lucru din experienţele trecute! Păstrasem intact orgoliul fără măsură, şi acum eram pe cale de a pierde încă o dată! Doar pentru că nu-i puteam recunoaşte ce simt, pentru că nu-i puteam spune cuvintele care aveau să o întoarcă din drum! N-aş fi putut spune vreodată că sunt dependent de prezenţa ei, că aş fi vrut să fie aici, fără nici o altă explicaţie!
Eram prea bărbat şi trebuia să ţin armele sus! Oricum, avea să se transforme totul în praf de stele!