De marti...

Oamenii vor in continuare sa citeasca povesti picante, frustrari si neajunsuri. Dar niciunul nu e in stare sa le asculte cand ma au in fata.
E adevarat ca blogul s-a nascut dintr-o frustrare hidoasa si o dorinta tampita de a spune la toata lumea ce vreau, de ce, si mai ales cum sa fie. Intre timp am renuntat la ideea asta, pentru ca, nu o data, am surprins oamenii din jur traindu-mi visele. Si mai frustrant decat faptul ca nu le poti implini tu e sa vezi ca le-ai dat altora idei la care nu s-ar fi gandit intr-o suta de ani.
Da stiu, sunt egoista. Nasol. Da' aia e. Si nu multumesc, n-am sa scriu la comanda. Ma doare in varful alb al baschetului rosu ca am scazut in ZeList.
Ideea e suficient de simpla, dar avand in vedere ca sunt destule capete seci, am sa o expun si aici. Am renuntat sa mai traiesc prin altii si pentru altii. Pentru ca mie imi traiesc altii viata si e al dracului de urat.
Dar poate nu asta e motivul principal pentru care in locul postarilor lungi si lacrimogene apar aruncate trei randuri razlete si un videoclip deprimant. Poate ca oamenii de piatra nu stiu sa scrie. Nu au ce,sau nu simt sa impartaseasca totul. Nu m-am obisnuit cu mine in pozitia ingrata de "om fara suflet". Dar rezulatele sunt pe zi ce trece tot mai motivante ca continui ascensiunea spre indiferenta absoluta.
Asa ca draga cititorule, care intri aici sa ma intrebi cum ma simt, de ce sunt trista, sau deprimata, sau sa-mi spui ca viata e frumoasa sau ca nimeni nu merita sa plangi, te rog sa pleci. Fa-ti un brain-wash si uita de site-ul asta. Sau sterge-l din bookmark. Sau din blog-roll. Sau vezi ca sus, in dreapta, ai un "x". Fa click pe el.
Si nu, nu m-a suparat nimeni in mod deosebit. Nu s-a intamplat nici un eveniment care sa-mi provoace starea asta. Sunt aceeasi eu, doar ca...altfel.