Poveste din mine

Sa cazi, sa incepi de la 0, sa te ridici, sa recladesti sau sa torni fundatii pentru constructii noi.
Tin in palme miliarde de piese de puzzle si nu stiu ce sa fac din ele.Bucati de suflet, de creieri si dorinte stau sa cada printre degete. Si eu nu mai stiu ce sa fac din ele!
Cum se construieste sufletul? Dar iubirea? Si lacrima? Dar viata? Ce se face cu ea? Unde sa ma ascund cand imi vine sa plang? Nicaieri. Ma inchid in mine.
Am avut grija ca intr-un cincinal sa nu ramana nimic din mine si din tot ce e al meu.
Stii cum arata o cladire in mijlocul unei implozii? Prima data se sfarma grinzile si cad peretii. Apoi se sfarma geamurile, si abia apoi se prabusesc zidurile exterioare. Ei bine, imagineaza-ti ca eu sunt rezultatul unei implozii nereusite.La interior totul e facut scrum si pulbere. N-a ramas nimic nesfarmat, neciobit, neatins de nimicire.
La exterior, insa, ici si colo cate o ferestruica ciobita. In rest nimic nu tradeaza dezastrul din interior.
In decursul acelorasi ani, despre care vorbeam mai devreme, in care am reusit sa distrug si ultima bucata din mine, in loc sa invat ce sa fac din toate piesele de puzzle, am invatat sa construiesc masti.Si mai mult, am invatat sa le port.Si zilnic le asortez cromatic si le port cu nonsalanta.
As putea sa numar pe degetele unei jumatati de maini oamenii care mai stiu cum arat fara vreo masca, si care vad haosul din interior.
In momentele de ratacire din diminetile in care colturile gurii refuza sa se mai prinda in pioneze, schitand o umbra de zambet, si cand din ochii seci si ciudati tasnesc lacrimi, atunci refuz sa mai depun vreun efort si ies pe strada exact asa, fara nici o masca. Si atunci se dezlantuie iadul!
Pentru ca n-am aratat ca pot sa fiu si jos, pentru ca nimeni n-a stiut ca pot sa plang! Si-n zilele ca astea le arat. Involuntar. Si poate ca lor le-a mai ramas o urma de umanitate, si chiar le pasa. Sau sunt doar curiosi, si motivul pentru care plang ar oferi subiecte de cafea, multe dimineti de-acum inainte. Si eu sunt obosita, si nu mai am nervi sa strig si sa-i fac sa inteleaga ca eu asa sunt! Si-n plus nimeni n-ar avea rabdare sa asculte.
Si-n alte dimineti, in care nu mai stiu ce vrea umanitatea de la mine imi pun toate mastile, amestecate. Rezultatul e un Turn Babel care, nu stiu de ce, ii fascineaza pe prea multi!
Si se intampla des sa ma intrebe cate unul " Ma, tu nu esti om?"
O vreme am raspuns ca am incetat de mult sa mai fiu umana.
Azi pot sa recunosc ca nu mai pot sa fiu, si nici macar in lacrimi rare nu mai gasesc farama de om de-acum ceva ani!