Remember the time...souviens-toi du temps passe...erinere dich...adu-ti aminte.
Cate moduri mai mult sau mai putin complicate de a spune acelasi lucru...lucru care,ciudat,nu poate fi explicat sau exprimat in cuvinte!
Ar trebui totusi,macar din cand in cand,sa ne rascolim sertarul prafuit cu "aduceri aminte" pentru a putea sa ne dam seama de ceea ce suntem.Ar trebui totusi sa uitam uneori de prezentul sufocant si mai ales de viitorul"genial" pe care-l visam si sa privim in urma,nu neaparat ca sa ne dam seama ca am pornit pe un drum mai mult sau mai putin gresit,ci pentru a vedea frumosul trecut,caci,nu-i asa ca...ceea ce ne parea in trecut o catastrofa,un naufragiu,pare acum insignifiant,vesel chiar,iar "marile realizari" devin in final doar frumoase momente de prea scumpa fericire.
Suntem altfel acum...poate altii..cautam cu disperare pseudofericirea pierduta...de ce oare am fost osanditi sa ne dam seama prea tarziu?
...oare omul e doar o fiinta programata "sa dea in gropi"?
Melancolie,ce forte ascunzi?Ce energii ideale scoti la iveala?
Concluzii,scheme,planuri,harti,vise,amagiri,sperante...toate pier,sunt estompate de timp...si timpul,de fapt nu exista decat pentru ca l-am creat noi ca sa avem ideea iluzorie ca noi suntem cei ce conduc,sau,de fapt,cei ce se conduc.
Unde?Unde se grabeste toata lumea?Si de ce?Totul pare a se fi rasturnat...totul pare ca agonizeaza,dar oare nu facem noi portretul lumii din jur ghidandu-ne doar dupa propria imagine?
Agonizez?Traiesc haotic?Resimt singuratatea"eului meu liric"stupid,insomniac si parasit?
"-Persica,revino-ti"imi striga din amintire o voce cunoscuta
"-Da pumpkin,imi revin!",raspund cu zmabetul pe buze si incep sa-mi amintesc orele de veselie quasiisterica de aseara din Laptarie
"-Un ceai verde cu lapte si melodia mea preferata,va rog!"imi rasuna in minte propriile-mi cuvinte.
"-Adevar sau provocare?"
"-Si ce mai spune lumea despre mine?"
"-Am I shining?"
"-Te-ai tuns?"
"-Mergem maine la patinoar?"
"-Am baut tequila"
"-What's uuuuupppp?da'mai bine te sun"
"-De ce nu mi-e pus cireasa in cocktail?"
"-Oare unde-i "toujours plus belle"?"
"-Ma marit cole"
"-Ce bine arati!"
"-Ce ai?"
"-Ma deprima melodia!Ma face sa-mi aduc aminte de ceva...sau poate de cineva"
Intrebari,franturi de fraze si de discutii cotidiene si un singur raspuns..."ma deprima"!Arunc cuvintele mult prea usor...depresia nu e decat tristete,iar tristetea de acum va deveni maine,in alte circumstante,o simpla amintire a unui moment de framantare adolescentino-insomniaco-fatalisto-singuratica...ce cuvinte mai inventez si eu...macar imaginatia sa nu mi-o pierd...si optimismul meu etern...macar cu atat sa raman...cu astea si cu textul care se scrie de la sine acum...Un nou cuvant,un nou gand,o noua idee,in final totul devine doar o noua amintire mai mult sau mai putin pierduta in valtoarea trecutului mereu prezent in mintea mea.
Genial!Cu adevarat genial a fost cel ce-a inventt cuvantul"genial"!
Am reinceput o serie de aberatio-mentalis-spitali...e perfect...insemana ca inca mai e loc in caseta mea cu "aduceri aminte"...
luni, 19 aprilie 2010
vineri, 16 aprilie 2010
Franturi
[...]
"Du-te, mă Ada, cu inima deschisă şi nu te mai chinui atît. Nu te gîndi că laşi pe cineva în urmă, în afară de mama ta. Dacă te întorci şi mai găseşti pe cineva care să te aştepte, e bine. Cu acela să mergi mai departe, sau poate să rămîi lîngă el. Altfel, pe cine se pierde de tine, că o face acum sau mai tîrziu, lasă-l acolo în uitare şi nu-ţi face probleme, nu-ţi pierde tu timpul gîndindu-te unde ai greşit." I-am luat mîna într-ale mele. O mînă caldă, moale, m-am jucat cu buricele degetelor ei. Îmi dădeam seama că e pentru prima oară cînd rolurile se inversaseră. "Du-te, mă! Ce tot eziţi? La naiba cu toate... hai că n-am cum să te încurajez mai mult de-atît. Ştii foarte bine ce cred eu despre toate astea..."
Pînă în clipa aceea, ea fusese cea care-mi alina tristeţile, toate melancoliile, căderile, poveştile mele pline de amarul neputinţelor, neîmplinirea, muşcăturile din noapte, parcă eram un vîrcolac ce nu-şi mai găsea starea, înghiţeam iubiri, le şutuiam mai apoi de dragul singurătăţii, consumam bărbaţii la nivel mental şi mă aruncam chioară, surdă, oarbă în acea apocalipsă a sufletului tot timpul nesătul de experimente şi jocuri ce mă lăsau lată, aproape fără suflare. Avusesem tot timpul impresia, din cauza asta, că Ada e puternică, dar nu era. Nu ştiu cum de reuşea să fie atît de calmă uneori, cine o învăţase liniştea asta, de unde găsea tăria de a nu ridica vocea împotriva relelor, de unde echilibrul, de unde compasiunea, de unde, cîteodată, resemnarea. Mă tot rodea să-i spun ceea ce se întîmplase în ultimele zile, dar pe de altă parte mă întrebam dacă nu-i mai bine să tac, la ce bun să-i întunec plecarea? Şi s-o las să păstreze în sinea ei iluzia pe care i-o crease Karin de-a lungul timpului.
"Tu pe cine ai găsit aici cînd te-ai întors, Zburliciule?", îi jucau ei ochii sub pleoape, şi am ghicit că voia să ajungă la un alt subiect, se aştepta să-i spun: "Pe Dan", trăia cu impresia că ar putea fi între noi o mare dragoste, ah, de ce îşi făcea ea atîtea iluzii în legătură cu amorurile mele, de ce era atît de dependentă de afectivitate, de ce vedea peste tot numai iubire împlinită?
[...]
"Pe cine ai găsit, mă? Spune-mi... Îmi spui?", sună jucăuş glasul ei. Am strîns uşor din buze, am făcut mutre comice, apoi am privit-o lung, cu acea cută adîncă dintre sprîncene, care apărea involuntar de fiecare dată cînd mă îndîrjeam să pătrund cu mintea ceva sau cînd nu-mi convenea altceva, şi-am rostit cu hotărîre "Pe tine, mă proasto!". S-a lăsat o tăcere de-o clipă în bucătăria ei, pleoapele i-au căzut grele ca nişte falduri măslinii, bărbia i-a coborît în piept şi lacrimi rotunde i-au mîngîiat obrazul. Da, Ada era vulnerabilă la tandreţe, la blîndeţe, nu era rezistentă la duioşii sau la atenţii prea mari. Şi asta pentru că nici ea nu avusese parte de ele atunci cînd ar fi trebuit. Crescuse sălbatică şi furase din viaţă cu ambele mîini tot ce îi ieşise în cale.
Nu se aştepta la un astfel de răspuns, căci eu dispărusem anul trecut ca o ingrată, ignorasem existenţa ei ca şi cum nu ne legaseră atîtea nebunii sau atîtea răutăţi feminine, şi golul pe care-l lăsasem în viaţa ei, în după-amiezile şi înserările ei grele şi-l umpluse cum a ştiut mai bine. Cu gînduri de plecare, mărturisise ea, cît mai departe. Cît mai de tot.
Fugisem atunci ca un animal rănit, să-mi ling bubele departe, în întunericul chiliei mele. O sihăstrie impusă. Mă gîndesc însă că dacă cineva m-ar fi luat de mînă şi mi-ar fi risipit iluziile în care trăisem, poate că n-ar fi trebuit să-nghit atîtea minciuni şi să le fac faţă acolo. Nu mai avusesem timp de siropuri şi ştiu că prietena mea se simţise trădată, dar dacă nu plecam atunci rupînd-o brutal cu toţi cei care mi-ar fi putut afecta deciziile, dacă n-aş fi crezut cu tărie că trebuie să-nţeleg răul ce mi se făcuse, ca să-l tai definitiv din rădăcini tocmai din locul de unde pornise, toată viaţa mea ar fi fost compromisă. Îi explicasem toate astea Adei şi multe altele, le pricepuse ea şi mă iertase imediat, dar nu se aşteptase la răspunsul acesta. Mă iubea fata asta cu trup stîncos şi eram datoare prieteniei noastre să n-o las să trăiască în perfidia altora, să n-o las să creadă în ceva inexistent.
[...]
Zully Mustafa - Strugurii s-au copt in urma ei
Cap. Ada
"Du-te, mă Ada, cu inima deschisă şi nu te mai chinui atît. Nu te gîndi că laşi pe cineva în urmă, în afară de mama ta. Dacă te întorci şi mai găseşti pe cineva care să te aştepte, e bine. Cu acela să mergi mai departe, sau poate să rămîi lîngă el. Altfel, pe cine se pierde de tine, că o face acum sau mai tîrziu, lasă-l acolo în uitare şi nu-ţi face probleme, nu-ţi pierde tu timpul gîndindu-te unde ai greşit." I-am luat mîna într-ale mele. O mînă caldă, moale, m-am jucat cu buricele degetelor ei. Îmi dădeam seama că e pentru prima oară cînd rolurile se inversaseră. "Du-te, mă! Ce tot eziţi? La naiba cu toate... hai că n-am cum să te încurajez mai mult de-atît. Ştii foarte bine ce cred eu despre toate astea..."
Pînă în clipa aceea, ea fusese cea care-mi alina tristeţile, toate melancoliile, căderile, poveştile mele pline de amarul neputinţelor, neîmplinirea, muşcăturile din noapte, parcă eram un vîrcolac ce nu-şi mai găsea starea, înghiţeam iubiri, le şutuiam mai apoi de dragul singurătăţii, consumam bărbaţii la nivel mental şi mă aruncam chioară, surdă, oarbă în acea apocalipsă a sufletului tot timpul nesătul de experimente şi jocuri ce mă lăsau lată, aproape fără suflare. Avusesem tot timpul impresia, din cauza asta, că Ada e puternică, dar nu era. Nu ştiu cum de reuşea să fie atît de calmă uneori, cine o învăţase liniştea asta, de unde găsea tăria de a nu ridica vocea împotriva relelor, de unde echilibrul, de unde compasiunea, de unde, cîteodată, resemnarea. Mă tot rodea să-i spun ceea ce se întîmplase în ultimele zile, dar pe de altă parte mă întrebam dacă nu-i mai bine să tac, la ce bun să-i întunec plecarea? Şi s-o las să păstreze în sinea ei iluzia pe care i-o crease Karin de-a lungul timpului.
"Tu pe cine ai găsit aici cînd te-ai întors, Zburliciule?", îi jucau ei ochii sub pleoape, şi am ghicit că voia să ajungă la un alt subiect, se aştepta să-i spun: "Pe Dan", trăia cu impresia că ar putea fi între noi o mare dragoste, ah, de ce îşi făcea ea atîtea iluzii în legătură cu amorurile mele, de ce era atît de dependentă de afectivitate, de ce vedea peste tot numai iubire împlinită?
[...]
"Pe cine ai găsit, mă? Spune-mi... Îmi spui?", sună jucăuş glasul ei. Am strîns uşor din buze, am făcut mutre comice, apoi am privit-o lung, cu acea cută adîncă dintre sprîncene, care apărea involuntar de fiecare dată cînd mă îndîrjeam să pătrund cu mintea ceva sau cînd nu-mi convenea altceva, şi-am rostit cu hotărîre "Pe tine, mă proasto!". S-a lăsat o tăcere de-o clipă în bucătăria ei, pleoapele i-au căzut grele ca nişte falduri măslinii, bărbia i-a coborît în piept şi lacrimi rotunde i-au mîngîiat obrazul. Da, Ada era vulnerabilă la tandreţe, la blîndeţe, nu era rezistentă la duioşii sau la atenţii prea mari. Şi asta pentru că nici ea nu avusese parte de ele atunci cînd ar fi trebuit. Crescuse sălbatică şi furase din viaţă cu ambele mîini tot ce îi ieşise în cale.
Nu se aştepta la un astfel de răspuns, căci eu dispărusem anul trecut ca o ingrată, ignorasem existenţa ei ca şi cum nu ne legaseră atîtea nebunii sau atîtea răutăţi feminine, şi golul pe care-l lăsasem în viaţa ei, în după-amiezile şi înserările ei grele şi-l umpluse cum a ştiut mai bine. Cu gînduri de plecare, mărturisise ea, cît mai departe. Cît mai de tot.
Fugisem atunci ca un animal rănit, să-mi ling bubele departe, în întunericul chiliei mele. O sihăstrie impusă. Mă gîndesc însă că dacă cineva m-ar fi luat de mînă şi mi-ar fi risipit iluziile în care trăisem, poate că n-ar fi trebuit să-nghit atîtea minciuni şi să le fac faţă acolo. Nu mai avusesem timp de siropuri şi ştiu că prietena mea se simţise trădată, dar dacă nu plecam atunci rupînd-o brutal cu toţi cei care mi-ar fi putut afecta deciziile, dacă n-aş fi crezut cu tărie că trebuie să-nţeleg răul ce mi se făcuse, ca să-l tai definitiv din rădăcini tocmai din locul de unde pornise, toată viaţa mea ar fi fost compromisă. Îi explicasem toate astea Adei şi multe altele, le pricepuse ea şi mă iertase imediat, dar nu se aşteptase la răspunsul acesta. Mă iubea fata asta cu trup stîncos şi eram datoare prieteniei noastre să n-o las să trăiască în perfidia altora, să n-o las să creadă în ceva inexistent.
[...]
Zully Mustafa - Strugurii s-au copt in urma ei
Cap. Ada
