Povesti din Vama

Asa desculta sar din masina si alerg direct pe plaja.Nisipul pe care il simt sub picioarele goale imi confirma ca nu visez.
-Cum e?
Ii sar in brate si-l sarut de un infinit de ori.Acordurile perfecte din "petit fille de la mer"patrund prin protierele deschise.
-E frig,dar mai cald decat ma asteptam.
Imi ridic gulerul pana peste nas,bag mainile in buzunare si ne asezam pe plaja.Marea e agitata,iar sunetul valurilor imi mangaie toate simturile.
Mi-a fost dor de ea...Aproape 4 ani am asteptat intalnirea asta.Nici una nu e la fel.Nici nisipul din Zadar,nici sunetul valurilor din Bulgaria,nimic.Marea mea e aici!In Vama!Ea-mi poarta secretele,visele,dorintele,sfarsirile repetate,lacrimile si iubirea.Primul 1 mai dupa cea-i murit,aici am venit.Pe plaja asta am plans doua nopti si-as fi vrut sa nu mai plec.Am lasat aici ceea ce credeam a fi ultima lacrima.Dar marea m-a aruncat intr-un grup de vamaioti,care m-au dus intr-un personal,inapoi,la Bucuresti.Valurile de aici mi-au mangaiat de un milion de ori glezenele sarutate de tine.Si-acum,dupa atatea scenarii,sunt aici.Si habar n-am ce sa-i zic.Nu mai sunt copilul stingher care-si face prieteni imaginari,nici adolescenta indragostita care plange moartea ta.Nu mai sunt nimic din de-acum 4 ani.Nici macar"printesa cu ochii de smarald"nu mai sunt.Si-atunci ce sa-i zic?mai bine tac.
Valtoare de ganduri se potoleste,si brusc,in capul meu se face liniste.
-Ce faci?
-Bai,esti ultimul om la care m-as fi gandit ca o sa ma readuca aici!
-Da,stiu!Ada,Ada,Ada!
-Care Ada,ma?
-Vezi?Nici macar nu stiu cum o cheama!
-Ada nu exista!Sub nici un alt nume.Tu nu esti Karin,iar eu n-am sa-ti vorbesc niciodata despre Ada.
-Ada aia,care nu exista?
-Da.Imi pare rau doar ca n-o sa-i pot arata nciiodata Vama asa cum o stiu eu!
-vama n-o sa plece niciodata de aici.
-asa cum nici Ada nu mai exista!
...
-Mai plecam in seara asta?
-E deja 3 si mult de mers pana in Costinesti.Stam sa vedem rasaritul.
-Ma duc sa aduc paturile si ceaiul din masina.
M-as putea chinui mult incercand sa descriu senzatiile provocate.N-am s-o fac!Ce ni se intampla e suficient.
-Auzi ma,da' tu de unde vii?
-De nicaieri.
-Ma gandeam eu...ca nu semeni a nimic.Om nu esti,dar nici a vreo entitate fantasmagorica n-aduci!Esti un paradox.
-Exact!
-Te duci undeva?
-Niciunde!
-Data viitoare ne luam cortul?
-Faci palnuri?!
-Asta a iesit spontan.
-Mai avem tigari?
-De care?
Si rasetele noastre umplu plaja pustie din Vama.
-Hai sa ne plimbam.
-Trebuia sa luam o sticla de tequila!
-Nu mai beau!
-Da' el n-a fost ca tine?
-El e barbat!
-Si?
-Si nu purta pe umeri un prezent atat de haotic.
-Altceva?
-E poate singurul om care mai conteaza!
-Scoici?
-Maine,sa le aleg!
-Ma?
-Ce-i?
-Ma iubesti?
-Niciodata!
-De ce?
-Nu ma mai leg sentimental de oameni!
-Dar eu nu-s om.
-Atunci te iubesc!
-Eu nu te iubesc!
-Si mai bine...
-Pai?
-Cand o sa ma iubesti o sa-mi fie sila de tine!
-Zi-mi de Ada!
-Care Ada,ma?
-Aia care nu exista!
-N-am ce sa-ti zic!Daca m-ai fi intrebat acum aproape un an,cand aceeasi Ada,care nu exista,a disparut,te-as fi carat pe terasa la "La Scena" si ti-as fi vorbit fara intrerupere despre ea.Dar acum...
-Acum ce?
-Am obosit sa duc in carca povara intregului univers.E sufocant sa-ti asumi responsabilitatea deciziilor celorlalti.
-Dezvolta!
-Nu e cazul!De fiecare data i-am cautat scuze incercand sa gasesc hiba in comportamentul meu!De data asta nu.Daca avea ceva sa-mi spuna o facea.
-Tu ai ceva de zis?
-Vorbim despre un om care nu exista.Hai sa bem o bere!
-Nu mai bei alcool!
-Azi fac o exceptie!
-Mai scrii pe blog?
-Da.
-O sa scrii si despre mine?
-Despre tot!
-Inclusiv despre bere?
-Da!
-Si el?
-Citeste rar,si atunci in diagonala,de pe iphone!N-o sa observe.
Simpaticul meu prieten ma ia de mana si alergam pe plaja.
-Ploua!
-Ploua si ultima data cand am fost!
-Hia sa mergem!
-Du-te,eu mai stau.
O amestecatura ce pare rupta din alt film.Mare,ploaie,alta eu si simpaticul meu prieten.Ploaia imi spala si ultimele pacate,si aici,pe plaja,imi smulge cea din urma promisiune,si cea mai strasnica.Pe care n-am s-o mai spun nimanui.
Marea isi trimite un val care abia-mi atinge varful baschetului rosu,in semn ca a inteles.Stiam ca am s-o regasesc exact cum am lasat-o.
In cele din urma ma cuibaresc in bratele simpaticului meu prieten si-l sarut cu foc.Pentru prima data,impartim aceeasi camera.Se joaca in parul meu si-ar vrea sa-i spuna ceva.Adorm.A doua zi,pe aceeasi plaja,iau o scoica in mana,o strang tare,il sarut si-o aruc cat pot de departe.Am inchis in ea dorinte si vise,cuvinte nespuse si lacrimi neplanse.
Drumul spre casa e apasator.Imi lipsesc punkerii din anu'1.
Ploua pe A2 si stergatoarele nu mai fac fata.
-Sa stii ca te iubesc!
-Stiu...si lacrimile se rostogolesc peste mana care mangaie fata obosita!
Se contureaza blocurile orasului pe care am inceput sa-l urasc.Am sa ajung in aceeasi debara si incet,incet arunc in cutii si geamantane nimicuri care-mi construiesc universul.
Simpaticul meu prieten ramane tot acolo,inchis intr-o scoica!

....souviens-toi du temps passe

Remember the time...souviens-toi du temps passe...erinere dich...adu-ti aminte.
Cate moduri mai mult sau mai putin complicate de a spune acelasi lucru...lucru care,ciudat,nu poate fi explicat sau exprimat in cuvinte!
Ar trebui totusi,macar din cand in cand,sa ne rascolim sertarul prafuit cu "aduceri aminte" pentru a putea sa ne dam seama de ceea ce suntem.Ar trebui totusi sa uitam uneori de prezentul sufocant si mai ales de viitorul"genial" pe care-l visam si sa privim in urma,nu neaparat ca sa ne dam seama ca am pornit pe un drum mai mult sau mai putin gresit,ci pentru a vedea frumosul trecut,caci,nu-i asa ca...ceea ce ne parea in trecut o catastrofa,un naufragiu,pare acum insignifiant,vesel chiar,iar "marile realizari" devin in final doar frumoase momente de prea scumpa fericire.
Suntem altfel acum...poate altii..cautam cu disperare pseudofericirea pierduta...de ce oare am fost osanditi sa ne dam seama prea tarziu?
...oare omul e doar o fiinta programata "sa dea in gropi"?
Melancolie,ce forte ascunzi?Ce energii ideale scoti la iveala?
Concluzii,scheme,planuri,harti,vise,amagiri,sperante...toate pier,sunt estompate de timp...si timpul,de fapt nu exista decat pentru ca l-am creat noi ca sa avem ideea iluzorie ca noi suntem cei ce conduc,sau,de fapt,cei ce se conduc.
Unde?Unde se grabeste toata lumea?Si de ce?Totul pare a se fi rasturnat...totul pare ca agonizeaza,dar oare nu facem noi portretul lumii din jur ghidandu-ne doar dupa propria imagine?
Agonizez?Traiesc haotic?Resimt singuratatea"eului meu liric"stupid,insomniac si parasit?
"-Persica,revino-ti"imi striga din amintire o voce cunoscuta
"-Da pumpkin,imi revin!",raspund cu zmabetul pe buze si incep sa-mi amintesc orele de veselie quasiisterica de aseara din Laptarie
"-Un ceai verde cu lapte si melodia mea preferata,va rog!"imi rasuna in minte propriile-mi cuvinte.
"-Adevar sau provocare?"
"-Si ce mai spune lumea despre mine?"
"-Am I shining?"
"-Te-ai tuns?"
"-Mergem maine la patinoar?"
"-Am baut tequila"
"-What's uuuuupppp?da'mai bine te sun"
"-De ce nu mi-e pus cireasa in cocktail?"
"-Oare unde-i "toujours plus belle"?"
"-Ma marit cole"
"-Ce bine arati!"
"-Ce ai?"
"-Ma deprima melodia!Ma face sa-mi aduc aminte de ceva...sau poate de cineva"
Intrebari,franturi de fraze si de discutii cotidiene si un singur raspuns..."ma deprima"!Arunc cuvintele mult prea usor...depresia nu e decat tristete,iar tristetea de acum va deveni maine,in alte circumstante,o simpla amintire a unui moment de framantare adolescentino-insomniaco-fatalisto-singuratica...ce cuvinte mai inventez si eu...macar imaginatia sa nu mi-o pierd...si optimismul meu etern...macar cu atat sa raman...cu astea si cu textul care se scrie de la sine acum...Un nou cuvant,un nou gand,o noua idee,in final totul devine doar o noua amintire mai mult sau mai putin pierduta in valtoarea trecutului mereu prezent in mintea mea.
Genial!Cu adevarat genial a fost cel ce-a inventt cuvantul"genial"!
Am reinceput o serie de aberatio-mentalis-spitali...e perfect...insemana ca inca mai e loc in caseta mea cu "aduceri aminte"...

Franturi

[...]

"Du-te, mă Ada, cu inima deschisă şi nu te mai chinui atît. Nu te gîndi că laşi pe cineva în urmă, în afară de mama ta. Dacă te întorci şi mai găseşti pe cineva care să te aştepte, e bine. Cu acela să mergi mai departe, sau poate să rămîi lîngă el. Altfel, pe cine se pierde de tine, că o face acum sau mai tîrziu, lasă-l acolo în uitare şi nu-ţi face probleme, nu-ţi pierde tu timpul gîndindu-te unde ai greşit." I-am luat mîna într-ale mele. O mînă caldă, moale, m-am jucat cu buricele degetelor ei. Îmi dădeam seama că e pentru prima oară cînd rolurile se inversaseră. "Du-te, mă! Ce tot eziţi? La naiba cu toate... hai că n-am cum să te încurajez mai mult de-atît. Ştii foarte bine ce cred eu despre toate astea..."

Pînă în clipa aceea, ea fusese cea care-mi alina tristeţile, toate melancoliile, căderile, poveştile mele pline de amarul neputinţelor, neîmplinirea, muşcăturile din noapte, parcă eram un vîrcolac ce nu-şi mai găsea starea, înghiţeam iubiri, le şutuiam mai apoi de dragul singurătăţii, consumam bărbaţii la nivel mental şi mă aruncam chioară, surdă, oarbă în acea apocalipsă a sufletului tot timpul nesătul de experimente şi jocuri ce mă lăsau lată, aproape fără suflare. Avusesem tot timpul impresia, din cauza asta, că Ada e puternică, dar nu era. Nu ştiu cum de reuşea să fie atît de calmă uneori, cine o învăţase liniştea asta, de unde găsea tăria de a nu ridica vocea împotriva relelor, de unde echilibrul, de unde compasiunea, de unde, cîteodată, resemnarea. Mă tot rodea să-i spun ceea ce se întîmplase în ultimele zile, dar pe de altă parte mă întrebam dacă nu-i mai bine să tac, la ce bun să-i întunec plecarea? Şi s-o las să păstreze în sinea ei iluzia pe care i-o crease Karin de-a lungul timpului.

"Tu pe cine ai găsit aici cînd te-ai întors, Zburliciule?", îi jucau ei ochii sub pleoape, şi am ghicit că voia să ajungă la un alt subiect, se aştepta să-i spun: "Pe Dan", trăia cu impresia că ar putea fi între noi o mare dragoste, ah, de ce îşi făcea ea atîtea iluzii în legătură cu amorurile mele, de ce era atît de dependentă de afectivitate, de ce vedea peste tot numai iubire împlinită?

[...]

"Pe cine ai găsit, mă? Spune-mi... Îmi spui?", sună jucăuş glasul ei. Am strîns uşor din buze, am făcut mutre comice, apoi am privit-o lung, cu acea cută adîncă dintre sprîncene, care apărea involuntar de fiecare dată cînd mă îndîrjeam să pătrund cu mintea ceva sau cînd nu-mi convenea altceva, şi-am rostit cu hotărîre "Pe tine, mă proasto!". S-a lăsat o tăcere de-o clipă în bucătăria ei, pleoapele i-au căzut grele ca nişte falduri măslinii, bărbia i-a coborît în piept şi lacrimi rotunde i-au mîngîiat obrazul. Da, Ada era vulnerabilă la tandreţe, la blîndeţe, nu era rezistentă la duioşii sau la atenţii prea mari. Şi asta pentru că nici ea nu avusese parte de ele atunci cînd ar fi trebuit. Crescuse sălbatică şi furase din viaţă cu ambele mîini tot ce îi ieşise în cale.

Nu se aştepta la un astfel de răspuns, căci eu dispărusem anul trecut ca o ingrată, ignorasem existenţa ei ca şi cum nu ne legaseră atîtea nebunii sau atîtea răutăţi feminine, şi golul pe care-l lăsasem în viaţa ei, în după-amiezile şi înserările ei grele şi-l umpluse cum a ştiut mai bine. Cu gînduri de plecare, mărturisise ea, cît mai departe. Cît mai de tot.

Fugisem atunci ca un animal rănit, să-mi ling bubele departe, în întunericul chiliei mele. O sihăstrie impusă. Mă gîndesc însă că dacă cineva m-ar fi luat de mînă şi mi-ar fi risipit iluziile în care trăisem, poate că n-ar fi trebuit să-nghit atîtea minciuni şi să le fac faţă acolo. Nu mai avusesem timp de siropuri şi ştiu că prietena mea se simţise trădată, dar dacă nu plecam atunci rupînd-o brutal cu toţi cei care mi-ar fi putut afecta deciziile, dacă n-aş fi crezut cu tărie că trebuie să-nţeleg răul ce mi se făcuse, ca să-l tai definitiv din rădăcini tocmai din locul de unde pornise, toată viaţa mea ar fi fost compromisă. Îi explicasem toate astea Adei şi multe altele, le pricepuse ea şi mă iertase imediat, dar nu se aşteptase la răspunsul acesta. Mă iubea fata asta cu trup stîncos şi eram datoare prieteniei noastre să n-o las să trăiască în perfidia altora, să n-o las să creadă în ceva inexistent.

[...]

Zully Mustafa - Strugurii s-au copt in urma ei
Cap. Ada

Ma prabusesc intr-un pat demult uitat de noi,azi,pentru a mia oara,dupa un milion de ani.Mi-era dor sa inchid ochii si sa ma tii in brate.Azi m-ai sarutat cum n-a facut-o nimeni,niciodata.Doar tu!Dupa atatea secole de rataciri,azi ma intorc la tine.Cu bratele deschise pe jumatate,cu privirea adanc infipta in pamant si cu gandurile ratacite.Mi-e frica sa-mi mai spun,dupa atata vreme,"te iubesc".
Si tu,de parca nu m-ai fi vazut de ieri,ma iei de mana si ma intrebi de ce nu rad.
Spectacolul lumii mi se perinda din nou prin fata.Cu ingeri si cu zane,cu unicorni si cedri,cu zambete si ploi.Suntem doar noi in acelasi baldachin.
Te mai intreb inca o data daca o sa mai gasesc vreodata fericire fara tine.Dar oftezi adanc si nu-mi spui nimic.Te-am renegat si-am incercat sa te urasc.Dar negandindu-ma la tine totul e fad,culorile cele mai colorate sunt pale si indiferent cum,nu pot sa rad.
Asa ca te-am chemat,si cum nu m-ai dezamagit niciodata,ai venit.Suntem doar noi in acelasi vis care ar trebui sa tina o viata.
Si oamenii imi pun mii de intrebari.De ce plang,de ce sunt fericita,ce s-a schimbat.Am invatat sa evit raspunsurile cu zambetul pe buze.Orice as vrea sa le spun ar insemna sa le vorbesc despre tine.Si cum as putea sa fac asta fara ca cineva sa-mi puna patalamaua de om nebun?!
Cum sa vorbesc despre tine si sa le spun ca ne-ntalnim in vise,ca plang ca nu pot sa te uit?
Oamenii stiu ca ingerii nu vorbesc.
Nu mai stiu sa-ti spun "te iubesc",cum n-am stiut,de fapt,s-o fac vreodata.
Iar tu nu m-ai invatat.N-ai vrut si nici timp n-ai avut.Te-ai grabit sa te transformi in vis...

No time to cry,no reason why...I did it MY WAY!

Telefoanele au fost inventate sa usureze comunicarea dintre oameni.
Si-atunci mie de ce imi e atat de greu?O tasta distanta sa-ti spun tot...
Simt ca ne departam din ce in ce mai mult,multe vorbe nu-si mai au locul,iar rasetele de mai-nainte nu mai sunt nici macar zambete.
O conversatie de complezenta,rece si scurta,la cateva saptamani imi aduce aminte ca n-ai fost un gand ratacit.
De ce e atat de greu?Am cautat un milion de variante.Nici una nu e buna.Toate sunt la fel de penibile,si-mi dau seama cat de pueril ar fi sa te intreb daca si tie ti-e dor.
Daca iti era as fi stiut....
Dar mie imi e dor de tine.Si-n fiecare seara,din nou,arunc zambetul in sifonier si plang.De dor de noi...
Nici textual nu arata mai bine toate astea.Imi suna la fel de penibil.
Da,pisi,la fel de impulsiva.

Matei Voievod, 6. Acelaşi miros dulceag de parfum amestecat cu ceai de coacăze negre.
- În dimineaţa asta nu te mai trimit să-ţi bei cafeaua la terasa. Azi sunt simpatică.
- De când ast...
- Hai, nu te mai pisici şi şterge-ţi rânjetul ăla. Ah, şi tu faci cafeaua.
- Fac ce vrei tu!
- Eşti de-a dreptul libidinos.
Îmbrăcat doar în boxeri, o măsoară din tocul uşii, zâmbindu-i ştrengăreşte.
- Tot aici eşti? Cafeaua! Acum!
- Da, prinţesă. - Şi pleacă
Ea se ridică mai sus pe pernă şi aprinde o ţigară, încercând să-şi ascundă satisfacţia nopţii furtunoase.
"de ce dracu' s-o fi îndrăgostit?! Era aşa bine şi acum o să strice tot.Va trebui, pentru a mia oară, să fac faţa unei "despărţiri" lacrimogene şi să mă folosesc din nou de"eşti prea bun pentru mine" şi "nu te merit". Pfff, patetic."
Izbucneşte în râs, numai imaginându-şi faţa lui în ultima zi.
- Da, ştiu, sunt amuzant.
- Ai început? Nu-ţi ia mai mult de 5 minute să te îmbraci şi să pleci.
- Bine, gata! Cafeaua e servită prinţesă!
- Sus, pe terasă? Cu un cub de zahăr, 2 picături de lapte şi o linguriţă de îngheţată?
- Mă exploatezi că pe un sclav!
- Asta eşti. Abia acum ţi-ai dat seama? Hai sus.
Primăvara e la început. Ici, colo abia se mai zăreşte câte un turture, gata să se topească şi el.În parcul de vis-a-vis lumea se trezeşte la viaţă.
Brusc, liniştea se sparge şi cuvintele îi urlă în creieri.
- Ce face? Cum adică ce facem? Care noi? Chiar eşti imbecil? Nu există nici un noi şi ţi-am mai explicat asta de un milion de ori.
- Ne vedem de aproape un an şi-mi spui că nu există nici un noi?
- Greşeşti. Sunt fix nouă luni şi nu ne întâlnim, ne-o tragem.
- Totul se rezumă la sex?
- Şi atât. Am crezut că mă şi asculţi când vorbesc. Nu vreau relaţii, nu vreau un imbecil care să-mi aducă flori şi să-mi spună că-s cea mai minunată femeie de pe pământ. Nu sunt nici pe departe ce-ţi doreşti tu să fiu.
- Nu-mi doresc, eşti. Te iubesc ca un nebun. Ce nu pricepi.
- Tu eşti ăla care nu vrea să înţeleagă. Serile când ne-o tragem îmi sunt suficiente.Cu tine sau altul, îmi e totuna. Întâmplarea a făcut să fii tu ăla care mi-a ieşit în cale.Că e şi armonie în aşternuturi, e partea a doua. Din tot sufletul mi-aş dori să înţelegi că eşti omul care mă ajută să-mi rezolv o necesitate fizică şi atât.
- Suflet? Tu vorbeşti despre suflet? Şi-l pui în aceeaşi propoziţie cu "necesitate fizică"?
- Da, ai dreptate. Vorbesc din amintiri.
- Habar n-am câţi ai păcălit până acum, sau câţi n-au vrut să-ţi spună.Şi nici nu mă interesează. Dar buclele negre, perfecte, ochii verzi, sticloşi şi ironiile n-or să-ţi ascundă la nesfârşit nevoia acută de iubire. Îţi doreşti enorm dragoste, să iubeşti, să fii iubita. Tânjeşti să spui dimineaţă"te iubesc".
- Du-te dracului. Cine eşti tu să mă analizezi. Nu ai nici un drept.
- Ba am dreptul la libera exprimare. Nu te mai ascunde atât.Ai vrea să iubeşti, dar idiotul ăla şi-a bătut joc în ultimul hal.Şi tu, în loc să faci ce trebuie, să înfrunţi, te-ai închis repede în cuşca de sticlă. Te-ai transformat în femeia fatală şi te-ai sălbăticit.Ai uitat că eşti om. Şi-n pat... fuţi ca un animal.
- Acţionez instinctiv. Atac atunci când teritoriul îmi e ameninţat, ador mirosul de sânge.
- Dar uiţi partea esenţială. Animalele fac sex instinctual. Tu o faci dintr-o frustrare şi o dorinţă de a te răzbuna. Fără să simţi, fără să te gândeşti la altceva decât la tine. Aşa că îmi retrag cuvintele. Nici cu un animal nu te pot compara.
- Nu înţeleg de unde atâta înverşunare şi uimire. Iar toate astea le spui că pe nişte concluzii ale tale.În condiţiile în care ţi-am spus de la început ce sunt şi ce vreau. Sunt egoistă, insensibilă, superficială. Nu vreau relaţii, nu vreau iubire. Până acum îmi erai suficient. Dar a trebuit să te îndrăgosteşti că boul.
- Da, a trebuit.
- Nu înţelegi că distrug tot în jur? Afecţiunea mă transformă într-o bombă cu ceas? Din secunda în care m-am îndrăgostit e doar o chestiune de timp până se duce dracu' tot.
- Dumnezeule, în ce hal îl mai iubeşti şi acum, după atâţia ani...
- Da mă, îl iubesc. De-aia nu-mi mai doresc nimic. Pentru că nimic nu e el. Şi-acum, pleacă!
La revedere.
- Ok, ne auzim.
Răvăşită, cu gândurile vraişte, îşi ia genunchii în braţe. O picătură rece i se prelinge din turturele de la streaşina fix pe şira spinării. Oare lentilele de contact ar ajuta-o? Cum a reuşit străinul ăsta să-i pătrundă până dincolo de suflet?!
Îşi ia ceaşca şi se întoarce în cameră.Se urcă în vârful patului, căutând soluţii să-l alunge dincolo de toate visele şi dorinţele.
Pe noptieră din mahon, de la capătul patului, pe un postit gri, scrie mare:
"Redevino umană!"