Un "coup de foudre" exact pe dos

Îţi rămâne sufletul agăţat în vise, de-atâta dor şi atâtea dorinţe.
Dar te trezeşti şi strângi în braţe o pernă prea moale să fie el. Ştii că e undeva acolo. Şi într-o zi o să vină. Şi toată răbdarea de până acum va fi meritat, cu vârf şi îndesat. Acum doar se ascunde de lume şi-ncearcă să construiască piramide în cariere de piatră. Şi tu stai aici şi citeşti "Un veac de singurătate". De parcă viaţa ta ar avea ceva în comun cu asta.
Din când în când îţi sună telefonul şi te uiţi lung la el şi nu ştii dacă să mai răspunzi vreodată, sau să ştergi sutele de mesaje şi toate numerele.
Şi stai de vorbă cu el nopţi întregi şi-i spui să uite de tine şi că de azi va deveni un străin ca oricare altul, ca şi cum nu l-ai fi cunoscut vreodată.
Dar uiţi de toate astea până dimineaţă şi te trezeşti cu un dor şi-o sete nebună de el. Şi nici asta nu poţi să-i mai spui. Crezi că a recunoaşte cât îţi e de greu şi-ai spune că ai vrea să fie altfel şi că îţi e dor, te-ar compromite şi mai rău decât acum. Iar tu te baţi cu pumnii în piept că nu vrei să-ţi mai calci sufletul în picioare. Fără să-ţi dai seama că în timp ce spui asta dansaţi şi tu şi el, un soi de "drumbeat" pe el.
Şi alte ori eşti fericită şi nu ştii de ce. Pentru că l-ai regăsit, pentru că e el, pentru că ce?
Ai uneori senzaţia că ai ales bine şi alteori îţi doreşti cu disperare să crezi asta, deşi nimic nu confirmă.
Mai tragi un fum din ţigară, pui mâna pe telefon şi vrei să-l mai suni o dată. Te răzgândeşti şi pixul aleargă în continuare nebun pe hârtie.
Prea multe întrebări şi nici un răspuns. Auzi doar cuvinte pe care-ţi impui să le crezi. Şi în naivitatea ta, speri că într-o zi o să fie bine. Că o să-ţi arate că alegerea a meritat, că aşteptarea n-a fost în zadar, că e bine şi toate întrebările n-au avut nici un rost.
Şi totuşi, acum cauţi logica, chiar şi acolo unde ea nu există. Şi rămâne o întrebare care răsună obsedant: "Ce fac?".
Pentru moment laşi toate armele jos şi păstrezi doar fărâmă de răbdare, cu care duci mai departe războiul ăsta. Cât o să mai ţină şi ea.
Când vei fi terminat şi ultimul strop de răbdare, toate uşile vor fi zăvorâte şi zidurile de mai 'nainte ridicate toate. Şi dacă o să vină, până la urmă, nu va mai fi nimeni acolo să-i deschidă. Şi nici cine să-l audă. Căci tu vei fi plecată de mult.
Pui punct, aşezi pixul lângă foaie şi mai pui o cărămidă la temelia zidului ce reîncepe să se ridice. Este cel dintâi zid, zidul care te desparte pe tine de întreaga lume.
Şi-acum încotro?!

Aceeaşi garsonieră din mijlocul Bucureştiului, aceeaşi pereţi care se prăbuşesc deasupra ta. Îţi faci o cafea, deschizi calculatorul şi playlistul cu SIA.
Ieşi pe balcon şi tragi adânc aer în piept. Cana verde de cafea, priveliştea intunecata din balcon, mirosul garsonierei. Totul îţi este atât de familiar.Ai vrea ca pentru o vreme să fugi de ele. Mai ales că totul a început să te doară. Din nou.
Fiecare colţişor păstrează o amintire din ceva. Din ce ai iubit, din ce ai urât, din fiecare lacrimă şi zâmbet de aici.
Telefonul prăfuit începe să sune şi te trezeşte din starea de moleşeală.
- Zi repede, ce faci!
- Beau o cafeaua, tu?
- Acum? Las-o dracu' de cafea. Dăm o fugă la munte?
- Cu cine?
- Noi doi.
- Voiam să dorm.
- Altă dată! Vin să te iau.
Mă arunc în maşină, mă descalţ, las încă puţin scaunul pe spate şi-ntind picioarele pe bord.
- Ca-n vremurile bune! - Şi-ncepem amândoi să râdem
Mi-era dor să fim prieteni. Ne completăm perfect. Apare exact atunci când trebuie. Niciodată mai devreme, niciodată mai târziu. Eu? La fel!
E un lucru care vine de la sine, îl simţim şi n-am încercat vreodată să-l explicăm. Ce rost să găseşti logica în lucrurile perfecte?
La 180km/h mi se pare că pedala de acceleraţie e la mine. Senzaţiile sunt peste puterea mea de a-nţelege.
Adrenalina amestecată cu Metallica şi vant de vară îmi aduce minte că fericirea stă în lucrurile mărunte.
Într-un final ajungem. Sus la Moeciu, în căsuţă mică, de care nu ştie nimeni. E poate prima dată când vorbesc despre ea.

Ne aruncăm bagajele în camere şi ieşim. Înfăşuraţi în pleduri groase ne legănam în balansoarul din mijlocul curţii. Îmi sprijin capul pe umărul simpaticului meu prieten şi filozofăm despre viaţă. A mea, a lui, a oricui.
- Ia zi-mi, cum îţi mai e?
- Neaşteptat de bine.
- Aha! Şi-n rest?
- Doar mă cunoşti!
- Serios, nu te-ai săturat să porţi măşti? Să fii altceva?
- Mi-a fost destul de greu, dar acum sunt parte din mine şi le schimb cum vreau.
- N-aş crede. Dar e alegerea ta, şi dacă aşa-ţi e bine...
- Îmi e, ce să zic... Până la urmă nu ăsta vor? Zâmbete, fericire, indiferenţă.
- Şi de când îţi pasă de ei?
- Dintotdeauna! E frustrant să fii omul bun căruia i-o trag toţi.
- Şi-asa am devenit omul pe care nu-l mai atinge nimic, fetiţa veselă din grup, femeia fatală din visele lui.
- Înţeleg că ai declarat război!
- L-am declanşat. Sunt creaţia oamenilor şi-a acţiunilor lor de-a lungul timpului. Păcat că războaiele au victime colaterale, şi-au început să cadă capete nevinovate.
- În dragoste şi-n război totul e permis.
- Momentan ne războim. Dragostea... altă dată.
- Nu-ţi e greu?
- O, ba da! Dar mai mult de-o părere de rău n-am ce să le dau!
- Nu-ţi e dor să fii om?
- Om sunt, dar nu mai sunt umană de ceva vreme.
- Bine, şi nu-ţi e dor?
- De ce? Umanitatea se rezumă la nopţi pierdute în plâns şi scris. Dacă mâine aş renunţa la ce sunt azi m-aş îndrăgosti şi s-ar duce dracu' tot!
- Adevărat, dar aş zice să nu renunţi la tot.
- Tu vorbeşti? De când n-ai mai iubit? Ştii foarte bine ce simt şi de ce.
- Mda. Fantomele trecutului bântuie încă, poate prea mult. Scheleţii din dulapuri cad peste noi şi ne sparg capetele.
- Când o să simţim nevoia să fim umani rămâne valabilă promisiunea din toamnă.
- O să ne îndrăgostim unul de altul, fără niciun fel de prudenţă şi fără semne de întrebare.
- Până atunci rămânem Iron Man şi Wonder Woman şi fugim, pe ascuns, la Moeciu.
- Auzi, da' el cum e?
- Cum să fie... un altul puţin mai stilat şi mai cu bun simţ.
- Te-ai îndrăgostit?
- Sper că nu.
- Şi deci? Ce-ai de gând?
- Nimic. Iau totul exact cum a venit. Fără nici un plan şi fără speranţe. Rece şi obiectiv. Momentan eu îmi joc perfect rolul de sedusă şi el de seducător.
- Să nu te arzi.
- Când or să apară scânteile o să fug.
- Celălalt? L-ai devorat?
- Nici pe departe. Am fugit. Păstrez bileţelul ascuns în portofel şi adulmec mirosul de Black XS între două etaje. E imoral, ştiu! Dar moralitatea nu mi-a făcut niciodată bine!

N-am mai văzut de mult un cer senin. Nici nu mai ştiam că există lună şi stele.
Stăm aşa, înfofoliţi în balansoar, ore în şir fără să ne mai spunem nimic. Deja ştim totul.
Spre dimineaţă ne retragem în camerele noastre. Simpaticul meu prieten mă sărută apăsat pe frunte, cu o tristeţe pe care o înţeleg perfect.
Peste mai puţin de 12 ore o să ne aruncăm în maşină. El o să-şi îmbrace armura, o să-şi pună ochelarii Ray-Ban şi-o să adopte aceeaşi atitudine de "untouchable".
Eu?! Picioarele desculţe pe bord, îngheţ orice simţ şi zâmbesc. Şi-o să gonim spre oraş.
De mâine redevenim noi, fiinţe fără suflet, insensibile şi egoiste.
Noi, oamenii de lut.
Lăsăm în urmă un Moeciu veşnic acolo, fidel şi răbdător, o căsuţă mică ascunsă în munţi, şi dramul iubire pe care nu l-am schilodit.

Ție

Te-aș măsura în gânduri și cuvinte. Ți-aș măsura dramul de sentimente ce le port pentru tine. Ți-aș măsura inima să vezi cum bate când se gândește la tine. Dar cum? În centimetri? În grade? În kilograme? Nu există nimic să mă ajute. Inventează tu unitatea de măsură pentru noi. Poți?
Sunt atât de frântă și în bucăți mi-e toată ființa. Cum aș putea veni să-ți spun că încet, încet începi să-mi lipsești frânturile de suflet? Te păstrez în ochi ca pe povestea mea de acum și mi-e frică să mă mișc, de teamă să nu te transform în realitate. La mine toate realitățile mor și dor. Iar tu vreau să rămâi! Cât poți de mult. Cum să-ți răspund când tu mă întrebi “Ce vrei?” că eu te vreau pe ține?
Mi-ai simțit vreodată ochii pustiiți de teamă să nu pleci? Tu nu vezi că atunci când mă ții în brațe nu mă mișc în niciun fel de frică să nu te oprești? Ești atât de aici și atât de acum, încât mă sperii că aș putea, cumva, greși în așa hal încât să trântești ușa in urma ta și să nu te mai întorci niciodată. Tu nu vezi licărirea din ochi când te văd și palmele transpirate când te ating? Oricât încerc să le ascund, îmi par atât de evidente. Și de evidență mă sperii eu.
Mi-am urlat, de-a lungul vremii, iubirea pe toți pereții și pe clădirile întâlnite în drum. Am alergat pe străzi și am vrut neapărat ca toți necunoscuții să știe că eu iubesc, că m-am îndrăgostit. Și la ce bun? Am sfârșit rupând încă o bucată din mine. Așa m-am hotărât că eu n-am să mă mai îndrăgostesc și n-am să mai iubesc evident, ci le voi face pe toate în tihnă, fără să mă afle nimeni. Poate de-asta nici tu nu știi.
Vreau să rămâi aici, cu tot cu liniștea pe care ai adus-o cu tine. Cu degetele lungi cu care te joci în părul meu, cu buzele pline care știu să mă sărute și care mă fac să cred că sunt îndrăgostite de fiecare bucată din mine, fie ea și frântă. Chiar și cu glumele tale când vrei să mă faci geloasă. Cu fața morocănoasă dimineața și cu îmbrățișarea de seară, chiar dacă murim de cald.
Cum să-ți spun, iubire, să nu mai pleci dimineața și nici în nopțile de sâmbătă. Și nici de duminică. Și nici lunea. Niciodată. Cum să-ți spun să rămâi dacă mie îmi este teamă că n-am să pot vreodată să-ți dau măcar jumate din ce-mi dai tu mie? Cum să-ți spun să fugim departe când eu habar n-am dacă ești fericit lângă mine? Mi-ai agățat zâmbetul tău de retina și nu vreau să pleci. Tu vrei să rămâi? Ce vrei?
O fi prea târziu? Am știu de la început că am să fac ceva, într-o zi, care o să te facă să nu mă mai privești la fel. Și azi, probabil, este ziua aia. Azi nu ți-am văzut ochii, nu știu ce licărire joacă în ei. Azi ție nu-ți mai pasă. Azi îți e indiferent. Azi, pentru prima dată, mi-am făcut curaj și am rostit ce deja gândeam. Mâine am să redevin eu, indiferentă și rece, imună la tot ce mă înconjoară. Dar mâine, azi… azi m-am hotărât să te iubesc.

E întuneric. Pe masa din bucătărie mai arde, plăpândă, flacăra unei lumânări, martorul întâmplărilor de cu o seară înainte. Nu al vreunei întâmplări romantice, ci al discuțiilor petrecute în timpul panei de curent.

Casa din Matei Voievod e locul perfect în care te poți ascunde. Cu storurile trase, nici soarele nu intră. Pe niciunde. În dormitor nu se distinge nimic. Storurile sunt închise, draperiile trase și ele. Tot ce se distinge este un miros înțepător de bourbon amestecat cu tutun de import. Cearceafurile păstrează și ele un miros dulceag, mirosul contopirii lor de seara trecută. Prin crăpătura ușii intră singura fâșie de lumină din toată casă: umbra lumânării din bucătărie, de parcă el i-ar fi șoptit înainte să plece să o vegheze.
Buimacă, se ridică din pat și încearcă să-și aducă aminte unde e baia. În drum, lovește noptiera masivă din lemn de mahon. Își cere scuze. Singurătatea a învățat-o că obiectele cu care te vezi în fiecare zi îți pot fi cei mai buni prieteni.

Cu greu își aduce aminte unde e întrerupătorul care să o ajute măcar să vadă să tragă apa.
Dar baia e neprietenoasă în dimineața asta și-i aduce aminte de greșeala pe care e pe cale să o facă. Pe una dintre etajere stă un Givenchy pe care el, chipurile, l-a uitat, și o a doua periuță de dinți. Instantaneu, stomacul i se strânge și încep spasmele. Încearcă de câteva ori să se ridice, până într-un final când se dă bătută și își acceptă neputința. Minute în șir vomită nu neapărat alcoolul îngurgitat în noaptea trecută, cât mai degrabă dezamăgirea pe care și-a provocat-o ea însăși.

Atâția ani. Ani în șir în care s-a luptat cu ea însăși și în care a implorat singurătatea să-i fie prieten. Și reușise. Până acum trei zile. Până în seara în care el s-a întors. Un el uitat cu câțiva ani înainte, acel el pe care îl iubise tocmai pentru că nu-l putea iubi. Bărbatul ei, cu ochii verzi, care îi face cea mai amară cafea și ale cărui cămăși cambrate le-a purtat în atâtea dimineți.
Totul fusese atât de calculat, atât de bine așezat, atât de programat. Totul începuse atât de bine, se întâmplase atât de frumos și se sfârșise atât de liniștit. Ce l-a făcut să se întoarcă?

Se ridică de pe gresia rece din baie și, teleghidată, se îndreaptă spre bucătărie unde pune ibricul pe aragaz. Cu coada ochiului vede lumânarea, încă aprinsă și un urlet necontrolat îi zguduie toată ființă. Izbește cu mâna dreaptă lumânarea care se stinge în cădere și se izbește de parchet. Ia, pe rând, paharele care încă mai păstrează în ele o picătură de bourbon și urma buzelor lor pe margini și le aruncă prin ușa deschisă pe terasă. Se transformă într-o mare de cioburi și tot ce mai rămâne din ele e o jumătate de buză, ciobită și ea.

A cunoscut-o atunci când voia să fugă de tot, să se ascundă de oameni, să fie singură. Iar acum se întorsese în același moment. Încă voia să fugă de orice gânduri, de viață, de amintiri, dar mai mult decât orice, voia să fugă de o nouă iubire și de toată durere pe care i-ar fi putut-o aduce prezența unui suflet pe care să-l accepte lângă ea. Își rătăcise pașii și era obosită de drumurile lungi pe care le făcuse în încercarea de a uita orice amintire a oricui, a ei însăși. Învață. Învață să uite și să ierte, învață să nu mai fie iubită.
În toată dorința asta nebună a ei de a-și comprima viața într-un geamantan și de a fugi în lume el se întorsese. Cu aceeași ochi verzi și senini, cu părul veșnic răvășit și zâmbet cald. Rătăciseră împreună străzile prăfuite ale orașului câteva nopți la rând, timp în care el îi adusese toate argumentele pentru care își dorea să se reîntoarcă în viața ei, iar ea repetase încontinuu “Nu mă iubi! Nu mă iubi!”

Presiunea dușului îi izbește pielea iar buretele aspru zgârie fiecare celulă. E disperată să șteargă orice amintire a nopții trecute. Prima noapte de rătăcire în atâta vreme. Avusese un program atât de bine stabilit. Luni, masă cu fetele. Marți, teatru. Miercuri, tânărul de doar 21 de ani (la cei 37 ai ei, era o gură de aer proaspăt). Joi, seară de carte și limonadă cu mango la terasa din centru, la masa de sub nuc. Vineri, domnul trecut de prima tinerețe, care între două avioane, o soție și o amantă era disperat să o vadă. Sâmbătă, film și înghețată. Duminică, Adonis, cu brațele lui puternice și ochi negri. În fiecare zi, în fiecare săptămână, ca un ceas elvețian. Îi alterna nu din frivolitate, ci din incapacitatea de a se atașa de vreunul dintre ei și, mai ales, dintr-un sistem de autoapărare bine pus la punct: în felul asta niciunul nu putea deveni indispensabil. Cu toate astea, fiecare îi era drag. Pentru că fiecare îi aducea un altfel de fericire.
Dar aseară uitase de program. Toată săptămâna fusese un haos, iar seara trecută era a treia zi în care se vedeau. Nu-l iubea, nu-l voia, dar nu putea să-l refuze. Întâmplător, se întâlniseră într-o dimineață pe stradă, iar ochii lui triști i-au sfâșiat sufletul. Niciodată nu simțise ceva pentru el, îl iubise doar pentru că nu-l putea iubi, dar nu putea rămâne indiferentă la durerea lui. A treia seară în care timp de câteva ore, în miez de noapte, îi repetase încontinuu "€œNu mă iubi! Nu mă iubi!”.

În noaptea aceea, odată cu zgomotul făcut de ușa imensă din lemn masiv închisă în urma ei, toată lumea i se prăbușise. Avea două variante. Să ia geamantanul și să fugă, sau să accepte în sfârșit că singurătatea îi era mai străină decât oricând. Putea oare să dărâme toate zidurile? Pentru a mia oară? Avea o singură rezolvare la îndemână. Puse mâna pe telefon. Izbucnește în râs când pe ecranul telefonului apare "€œ21”, ca să nu uite vreodată că e mai mic decât ea cu 16 ani.
Îi rămăsese agățată pe retină expresia lui șocată când, sorbind o gură de bourbon, îi zisese întâia dată "€œNu mă iubi! Nu mă iubi!”.

Ieși din duș și se înfășură în prosopul mare, ce păstra încă mirosul lui de Givenchy. Se așeză pe scaun și își aprinse o țigară în lumina verde vie a terasei care-i păstra toate secretele și durerile. Ar vrea să bea o cafea amară. Cea mai amară din viața ei. Dar SMS-ul care anunță aterizarea avionului de la Barcelona îi reamintește alegerea pe care a făcut-o deja în urmă cu doi ani.
Își aranjează cu grijă buclele blonde, își trage cu grijăƒ ciorapii din mătase fină, apoi își înghesuie sânii în sutienul roșu, minuscul. Ea e trofeul pe care toți vor să-l câștige!

Bucati din noi

Prima dată când am vrut să fug

"Fusesem prea orgolios! Nu avusesem capacitatea de a lăsa de la mine, de a accepta ceva diferit de convingerile cu care trăisem o viaţă întreagă! Făcusem totul praf! Praf de stele!
Buzunarele paltoanelor şi ale jachetelor înghesuite în şifoniere erau ticsite cu rămăşiţele fostelor iubiri, pe care nu le uitasem niciodată! Nu reuşisem să învăţ mare lucru din experienţele trecute! Păstrasem intact orgoliul fără măsură şi acum eram pe cale de a pierde încă o dată! Doar pentru că nu-i puteam recunoaşte ce simt, pentru că nu-i puteam spune cuvintele care aveau să îl întoarcă din drum! N-aş fi putut spune vreodată că sunt dependentă de prezenţa lui, că aş fi vrut să fie aici, fără nici o altă explicaţie!
Eram prea bărbat şi trebuia să ţin armele sus! Oricum, avea să se transforme totul în praf de stele!"

A doua oara când am vrut să fug…

“E câmpul meu de luptă pe care am murit de atâtea ori şi dacă e nevoie am să mai mor o dată! Şi să nu crezi că n-am să plâng! Sau c-o să o fac. Nu presupune, nici eu nu ştiu! Dar nu îţi face griji, asta e lupta mea. Sângele împrăştiat în şanţuri nu e de la tine. Amintirea baionetelor şi a sudălmilor, nici asta nu-i a ta! Ţipetele şi urletele, vaietele de care s-a cutremurat tot câmpul n-ai cum să le fi auzit. Pentru că-s ale mele şi mi le port cu mine! Iar tu?! Tu du-te! Războiul ăsta n-am putea să-l ducem împreună.”

Când l-am iubit prima oară…

"Ştiu unde universul meu ia o pauză de respiro şi mă lasă pe mine să mă bucur de ce e al meu! E oaza mea de linişte! Locul în care universul complotează cu ceasul, în care amândoi fug de mine şi dau bere după bere peste cap. E locul unde stelele se scutură de praf, unde noi suntem stăpânii cosmosului. Dar mai ales acolo e Semi-Zeul meu şi doar eu ştiu că el e acolo!
În primul sfert de oră universul mi-a zâmbit complice, mi-a făcut cu ochiul şi s-a aşezat la bar. Ceasul a fugit de la mâna dreaptă şi s-a dus în partea cealaltă, cea mai întunecată dintre toate. Nu înţelegeam nimic. Nu ştiam ce s-a întâmplat cu înţelegerea noastră.
Voiam să fug, dar habar nu aveam după cine. Să prind universul de urechi sau ceasul de limbă. Până să mă hotărăsc oamenii din jur au început să se mişte în reluare iar basul să se audă din ce în ce mai tare. Aveam să aflu că nu era basul... Inima-mi se urcase până în creieri şi bubuia de-acolo, aproape de timpan. Năucită şi buimacă căutăm să înţeleg ce se petrece! Totul era la o intensitate altfel decât până atunci. Mult mai mare!
Aveam să aflu când privirea, atrasă ca un magnet, s-a îndreptat undeva spre dreapta mea. Şi acolo... Acolo Demiurgul!"

Când am fugit prima data…

"Strivesc chiştocul cu vârful baschetului roşu şi o pornesc agale în direcţia opusă, cu mâinile în buzunare şi mai hotărâtă ca niciodată. Arsă, pustiită, văduvită spre garsoniera prăfuită, care poartă în fiecare colţişor urme de el.
"Stai sau pleci? De tot!" Dar până am să-l văd să-i spun asta, am să uit. Aşa că-mi fac bagajele şi plec eu. Departe! La zeci de mii de kilometri distanţă. Marea de oameni şi agitaţia oraşului ăla o să aline o vreme dorul de tine.
După o altă vreme o să-ţi uit până şi ochii. Oricum, acolo toţi sunt arieni."

A lui și-a nimănui…

Pentru prima dată în viaţă simţeam durerea aia surdă şi acută despre care auzisem de la vreo două prietene în momentele în care se despărţiseră de iubirea vieţii lor.
Şi o simţeam mai rău decât mi-aş fi dorit-o vreodată. Mi-am amintit, scurt, de dependenţii de heroină. Exact asta eram eu acum. O dependentă capabilă să-şi taie o mână sau să îşi scoată un ochi doar să nu mai simtă durerea aia înfiorătoare în tot corpul. Aş fi tăiat bucăţică cu bucăţică din mine, aş fi fost în stare să mă rănesc, fizic, dar să arunc asupra lui vreo fărâmă de vină sau un singur cuvânt urât, nicicum.
Mă uram, literalmente, pentru că ajunsesem să îl iubesc în halul ăla. Nu aveam voie! Îmi era interzis să mă îndrăgostesc atât de tare de el, era inuman să îl iubesc până la durere. Dar cine să mă oprească?!
Simt durerea ascuţită, simt golul unei bucăţi din mine, care parcă ar fi fost acolo mereu şi dintr-o dată s-a rupt, îmi simt pustiită fiinţa, simt că l-am pierdut, dar nu simt sfârşitul. Nu al nostru. Poate dintr-o dorinţă disperată şi speranţa de a nu-l pierde pentru totdeauna mi-am indus, la nivel subconştient, ideea că sfârşitul nostru nu s-a întâmplat.
Mă mint singură, îmi închid ochii şi visez. Îi simt barba aspră cum îmi zgârie toată pielea, buzele pline cum mă sărută pe frunte şi mâna blândă care mă mângâie pe păr.
Este mai paradoxal decât orice bărbat pe care l-am întâlnit vreodată. Niciodată nu m-am simţit mai în siguranţă undeva decât în brațele lui, lungi şi osoase. Palmele, câteodată fine, altădată aspre, m-ar strivi într-o secundă. În acelaşi timp, nimeni n-a fost mai tandru cu mine decât a făcut-o el.
Tocmai eu, care nu am fost niciodată în stare să fiu a lui. Am fugit de iubire ca dracul de tămâie. Amândoi, pe rând. Ne-am căutat disperaţi dar nu ne-am sincronizat. Bad timming, zice-se. Şi totuşi, plâng şi sufletul din mine. Niciodată nu am ştiut cum să trăiesc cu el, dar nu mi-am imaginat că mi-ar putea fi şi mai greu să trăiesc fără el.
Îl urăsc şi îl iubesc în egală măsură, în acelaşi timp. Cu tot ce e al lui! Cu o structură a feţei prea osoasă, cu mâini şi picioare aproape scheletice, cu ochi senini cu un comportament schimbător, ce uneori mă făcea să-l tratez ca pe un copil, alteori îmi amintea de un Raskolnikov şi mai debusolat decât al lui Dostoievski.
Îl iubisem mult, şi încă îl mai uram... Rămâneam a lui şi a nimănui. Bunul si nebunul meu! Prostul si desteptul meu!

A doua izbucnire…

Cumva, într-un fel, reuşisem să ajung la capăt. La capătul unui vis, al unei dorinţe, al unei speranţe. Mă simţeam de parcă aş fi reuşit să ajung la capătul unei vieţi. „Reuşit” e puţin spus, având în vedere luptele pe care le-am dus de-a lungul vremii. Cu oamenii mai puţin, cu timpul mai des, dar cele mai rele au fost cele cu demonii dinăuntrul meu.
Ajunsesem în punctul în care simţeam că nu mai am nimic. Nimic de pierdut. Faptul că mă aflam şi încă mă aflu în universul unora e doar o întâmplare. Tristă, uneori.
Cu disperare am încercat să-mi găsesc o vină. Una mică. Mai mult decât că te-am lăsat să pleci sau că nu am ştiut cum să te fac să rămâi nu am ce să îmi zic. Şi sunt mai mult decât subiectivă când e vorba de autoflagelare. Am fost toată viaţa campioană la a da vina pe mine.
Îngenunchez şi-mi recunosc neputinţa de a trăi fără tine. Declar Crăciunul îndoliat şi toate zilele care îi urmează nule!

Să nu mă uiți…

Te-am închis în camera mică în care ne-am iubit, în care ne-am adorat şi, cel mai trist, în care ne-am urât. Tu mai puţin, eu mai mult.
Aici ne-am început iubirea şi tot aici am omorât-o. Sec, într-o zi de duminică. Da, tot aici ţi-am plâns plecarea şi durerea şi frustrările şi golul pe care le-ai lăsat în urmă. După atâta vreme în care am simţit că mă sfârşesc fără tine, a venit momentul să plec. TU eşti tot ce s-a întâmplat, eu sunt tot ce urmează.
Iartă-mă. Iartă-mă că te las aici, că te abandonez şi te uit. Iartă-mă că nu iau nimic din tot ce-mi aminteşte de tine. Am lăsat doar o poză în colţul unei cutii, dar încă mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să o arunc sau să o duc cu mine, în semn de amintire a unei dureri infernale.. Ah, mai e ceva. Cartea de la tine.
Ţi-am simţit ochii, cu cele mai turbate culori, dar mai ales albaştri, agăţându-se de suflet atunci când am răsucit cheia în uşă şi mi-am luat adio de la noi, de la mine, cea care am fost, dar mai ales de la tine, Semizeul pe care l-am iubit până la lacrimi.
Să nu uiţi. Să nu uiţi niciodată cât te-am iubit şi nici vâltoarea care mi s-a aprins în ochi de fiecare dată când te-am privit.

A infinita îndrăgostire…

Vorbisem mult despre tine în ziua aia şi încă de dimineaţă, de când m-am trezit, gândul mi-a fugit la tine.
Din toată mulţimea aia de oameni eu trebuia să te văd pe tine. Bunul şi nebunul meu. Aceeaşi structură scheletică, înaltă, prea osoasă să fie atletică. Şi într-o secundă ochii tăi albaştri mi-au amintit de ce te-am iubit atâta amar de vreme. Încă... Încă ai zâmbetul ăla turbat în colţul gurii. Aşa-i că încă îţi transpiră mâinile când vorbeşti cu mine?!
Bunul şi nebunul meu... Ţi-am văzut zâmbetul şi am uitat de tot. De toate răutăţile lumii, de toată durerea pe care am adunat-o în adâncul sufletului meu, de toate eşecurile. Dar mi-am adus aminte cât te-am iubit. Ai fost şi, aveam să aflu în seara în care ne-am reîntâlnit, ai rămas spiriduşul meu. Un Peter Pan rebel, care se împotriveşte oricăror reguli lumeşti. De rebelul din tine m-am şi îndrăgostit prima dată.
Pentru o oră, timp în care am străbătut Bucureştiul prăfuit, împreună, am redevenit zâna care am fost. Zâna şi spiriduşul ei. Sau spiriduşul şi zâna lui. După prea multă vreme timpul s-a oprit în loc. Bunul şi nebunul meu!
Cosmic. Ăştia am fost noi. Aşa a fost totul între noi. Cosmic. Şi pentru o oră a redevenit cosmic. Tot.
Buzele tale pe fruntea mea mi-au reamintit, încă o dată, de ce şi cum am putut să te iubesc în felul ăla.
Acum şi pentru totdeauna, bunul şi nebunul meu!

Și încă o dată, dor…

Mi-e dor de tine! Cu fiecare celulă din mine... mi-e dor! E o copilărie să simt atâta dor. Credeam că sunt mai puternică.
Mi-e dor de tine şi nu pot nici măcar să mai respir când ştiu că nu eşti bine şi eu nu sunt acolo să te ţin de mână.
Mi-e dor de noi... Rămâi cel mai frumos vis pe care l-am trăit vreodată!
Învaţă-mă să nu te mai iubesc. Eu singură nu ştiu cum. Tu m-ai învăţat să te iubesc, tu să mă înveţi să n-o mai fac. Mai ales că ţie îţi atât de uşor să nu mă mai iubeşti.

Acum și pentru totdeauna…

M-am întors şi tot universul a împietrit. Era acolo, la doi metri în spatele meu. Cu ochii mari, senini, dar mai goi şi mai trişti decât îi văzusem vreodată. Era al meu, aşa cum fusese întotdeauna. Eu a lui, şi a nimănui altcuiva. Bunul şi nebunul meu!
Îl iubeam aşa cum o făcusem întotdeauna, mai mult decât ar fi putut-o face toată omenirea într-o viaţă întreagă.
M-a sărutat pe frunte si am plecat sfâşiată de dor, durere şi neputinţă. Nici un dram din iubirea mea pentru el nu se rătăcise pe drum.
De ce am aşteptat atâta vreme să-mi recunosc slăbiciunea de a-l fi iubit? De ce am aşteptat secunda în care nimic nu mai putea fi salvat să-i spun că vreau să stau în braţele lui până la sfârşitul zilelor mele? De ce eram atât de laşă? De ce îl mai iubeam atât?
El va îmbătrâni liniştit, cu un alt suflet care să-i mângâie ridurile la bătrâneţe, iar eu voi muri cu dor de el în suflet. Fiece mână îmi va alina vreodată ridurile din jurul ochilor îmi voi imagina că e a lui. Cu mâna lui aş vrea să-mbătrânesc, iar sufletul meu în inima lui să fie până în ultima clipă a vieţii noastre şi dincolo de ea.
Am să-l iubesc mereu la fel de mult, am să păstrez cele mai frumoase zile de sâmbătă şi fiecare secundă în care ne-am iubit, am să-i datorez cea mai curată iubire şi linişte trăită vreodată, clipele în care m-am simţit cea mai frumoasă femeie din lume pentru că eram a lui.
Voi rămâne a lui. Şi n-am să-l uit nici atunci când alte buze îmi vor săruta fruntea sau căuşul palmei, când alt bărbat îmi va spune “te iubesc”. Nimeni nu va şti să mă facă atât de fericită şi să mă iubească atât de mult şi atât de tăcut ca el, minunea mea, bunul şi nebunul meu.

Te voi iubi mereu…

- Și când citesc cartea?
- Când o să aflu cum se termină povestea. Atunci citești și cartea.
- Care poveste?
- Povestea ta și a mea.
- Avem și o poveste.
- Pentru mine a fost o poveste.
- Da, a fost, ai dreptate. Bine că nu a fost cu cântec că ieșea o manea.
- Stai, că nu s-a terminat. Adică nu știu cum se termină.
- Sper să prind finalul în viață.
- Păi trebuie să scriu și despre femeia cu care o să te însori. Că sigur n-o sa fiu eu, pe mine mă respecți.
- Nu o să mă însor. O să am copii, dar nu o să mă însor.
- Și cu toate astea, te hotărâsei să o faci.
- Nu cred că voi mai iubi. În 3 luni am cunoscut 7 femei. Nu am nici o trăire pentru nici una.
- Și ce treaba are?! N-o să mai iubesti la fel, dar o să mai iubești.
- Cred că mi s-au scurs iubirile.
- Și eu am zis că n-o să mai iubesc pe nimeni după tine.
- Și?
- Și-am mai iubit o dată. Mult mai puțin. Mult, mult mai puțin, dar am iubit. Nu compari una cu alta.
- Dar știi că e prima oară când spui clar că ai făcut asta, nu?
- Ce anume?
- Că m-ai iubit.
- Nu te-am iubit. Încă te iubesc.
- …
- O sa rămâi forever Peter Pan-ul meu!
- Wendy!
- Tinkerbell. Că Tinkerbell era îndrăgostită de el și el de Wendy.
- Ți-am zis din prima lună să nu faci asta și nu a avut pic de tentă de psihologie inversă... Jur!
- Nu contează, mie nu-mi pare rău!
- Nici mie. A fost frumos cât a fost... încă îmi mai aduc aminte...
- Nu a trecut nici măcar o singură zi în care să nu mă gândesc la tine și pe toți i-am comparat cu tine. E cel mai frumos fel în care am iubit vreodată.
- De ce ai făcut asta? De ce ai comparat?
- Pentru ca nu am mai simțit cu nimeni ce am trăit cand eram lângă tine.
- Fiecate e unic, frumos în felul lui.
- E vorba de ce eram eu când eram cu tine
- …
- Când n-am mai putut să te iubesc în halul ăla, am fugit.
- Nu a fugit nimeni, fiecare a mers.
- Știi că și acum am nasturele, acadeaua și capsa!
- Nu cred! Câți ani au trecut? 4?
- 3
- De când te-am cunoscut, 4.
- Ne-am cunoscut în ianuarie 2012
- Doar 2 ani?
- 3
- Ne-am despărțit când am plecat în Vamă, sau când?
- Da

Mare in dar

Doi oameni, două mâini prinse într-o încleştare strânsă şi patru urme de paşi.
Un singur suflet şi-o dragoste cum n-am mai auzit vreodată. Ăştia suntem noi...
Ne tărâm picioarele prin nisipul rece şi ascultăm marea care plânge. Ne aruncăm într-un cort pe plajă şi ne ţinem în braţe fără să spunem nimic.
Oameni mulţi pe plajă ce râd şi dansează. Dar noi nu-i auzim. Suntem prea ocupaţi să ne iubim.
Ne ţinem strâns în braţe, cu trupurile lipite perfect şi nici nu ne mai mişcăm de teamă să nu stricăm în vreun fel încleştarea deja dureroasă.
Mi-e sete de tine şi te sărut într-una. Pe frunte, pe pleoape, pe obraji, pe buze, pe gât... şi mă opresc. Ca să te sărut mai departe ar însemna să mă eliberez din strânsoarea ta. Şi nu vreau. Braţele tale îmi fac atât de bine...
Un val izbeşte pânza cortului şi intră, neinvitat peste noi. Ne udă din cap până-n picioare, dar noi nici nu ne mişcăm. Ţinem ochii închişi strâns de frică să nu ne clintească.
Valul se supără că nu-l bagă nimeni în seamă şi iese. Noi rămânem în aceeaşi poziţie cu picături de apă pe faţă şi ne sărutăm.
Buzele şi limba parcă-ţi sunt mai dulci şi mai bune aşa sărate.
...
Plouă în Vamă. Ce frumoasă e ploaia la mare... Ieşim să ne plimbăm pe plajă târându-ne picioarele prin valuri.
Ploaia ne eliberează. Ne spală trupurile de sarea valului de mai devreme, care începuse să ne strângă pielea.
În continuare ne ţinem de mână şi râdem.
Ce mult ne iubim...
Ador când mă ţii în braţe, când mă săruţi şi când nu-mi spui nimic.Şi ştiu că ai vrea să-mi spui atâtea. Strălucirea din ochi îmi e suficientă.Şi eu te iubesc.
Mare, mare, mare! Hai să ne facem o căsuţă la mare. Pe plajă. Din trestie. Şi ce dacă plouă. Şi ce dacă iarna marea îngheaţă... Te iubesc.
Sufletul ar vrea să iasă din piept şi-mi vine să urlu de bucurie. Vreau să strig tare că te iubesc. Să se audă din Vamă până în Costineşti. Să ştie toată lumea.
Dar nu zic nimic. Mă opresc în faţa ta şi te ţin în braţe. O scoică îmi taie pielea bătătorită din talpa stângă şi-un val îmi izbeşte gambele.
Şi te strâng, şi te strâng, şi te strâng...
Unghiile lasă urme adânci în podul palmelor de atâta strâns.
Şi marea nu mai e mare, şi nebunii din Vamă nu-s nicăieri, şi afară e soare...
Şi nici cortul nu e...

Marea s-a învăţat să-mi apară doar în vise... Şi niciodată nu vine fără tine!

Luni

De când nu s-a mai trezit cu durere de-asta de cap!
Se învârte casa cu ea, patul e răvăşit şi rupt de la jumate, tricoul roz zace undeva pe podea, la voia întâmplării, boxerii lui gri sunt şi ei aruncaţi undeva pe colţul canapelei. Se ridică în capul oaselor şi-ncearcă să-şi aducă aminte cum de a reuşit să ajungă acasă. Pe la a zecea bere s-a rupt filmul. Dansa frenetic în mijlocul clubului de rockeri în care se ducea încă din primul an de studenţie.
Întoarse puţin capul, atât cât să nu-l forţeze prea tare şi să nu pocnească şi o buşi râsul. În dreapta, pe mijlocul patului, dormea cel mai frumos bărbos pe care-l văzuse vreodată. Începu să-şi amintească cum s-au întâlnit seara trecută şi izbucni în cel mai sincer râs pe care îl auzise vreodată ieşind din ea.
El se foi şi deschise chinuit un ochi. Îi zâmbi în colţul gurii şi o întreabă de ce râde. Ea se aplecă şi îl sărută cât putu de apăsat.
- Îţi povestesc mai târziu. Culcă-te la loc.
O luă în braţe şi îşi aduse aminte de ce în unele dimineţi simţea nevoia unui bărbat în patul ei. Nimic nu se compară cu siguranţă şi căldura pe care i le transmitea strângerea în braţe a unui bărbat, mai ales unul cu braţe atât de puternice, cum nu mai întâlnise vreodată.
El se mai întoarse de vreo două ori de pe o parte pe alta şi, într-un final, se aşeză cu capul pe pieptul ei, care începu să se ridice şi să coboare neregulat, din ce în ce mai frenetic. Brusc, îi cuprinse faţa în mâini şi începu să o sărute. Limba lui caută cu disperare limba ei, iar mâinile se plimbau haotic, atingând fiecare centimetru de piele. Când nu mai rămăsese nimic între ei, nici un petic de textil, el o întoarse brusc cu faţa spre el şi o sărută şi mai apăsat decât înainte.
Pentru a doua oară în acea dimineaţă se prăbuşi lac de transpiraţie, cu genunchii tremurându-i şi pupilele dilatate. El se aşeză lângă ea şi începu să-şi plimbe degetele lungi pe spatele ei, înfiorând-o.

- Nirvana?
- Da.
S-au întâlnit într-un club din centrul oraşului, niciunul cu vreun gând de agăţat faţă de celălalt. Ea ochise un blond înalt, un puşti de maxim 23 de ani. El, ca un prădător recomandat de ADN, îşi rotea capul, căutând o pradă, nu neapărat uşoară.
Au început să se sărute fără să-şi dea seama când şi de ce. Frenetic, din ce în ce mai cu patos, până când drumul spre casa din Matei Voievod, nr. 6 a devenit inevitabil.

Treptat, blankurile din mintea ei începură să se umple cu tot felul de frânturi, alcătuind noaptea ce tocmai se încheiase.
Din prădător în victimă. Aşa cum făcuse cu fiecare bărbat din viaţa ei, îi îmbracă şi lui cămaşa, şifonată de petrecerea şi dansurile nopţii trecute, dar şi de lipsa lui de îndemânare în a mânui fierul de călcat.
El se ridică într-un cot, o privi râzând şi se lăsă din nou pe pernă.
- De ce râzi?
- Îţi povestesc mai târziu.

Touche! Un vânător căruia îi plac jocurile.

...
Dar ea a obosit să se joace. Să mintă, să-şi refuze gândurile şi mai ales să se împiedice să mai viseze, să-şi dorească să fie fericită. Pentru că în spatele tuturor măştilor de femeie fatală şi vânător neimplicat îşi ascundea de fapt cea mai mare dorinţă a vieţii ei. Aceea de a fi fericită.
Înţelesese cu mult timp în urmă că adevărata împlinire e în doi, nicidecum de una singură. Era capabilă să-şi împlinească toate visurile, să facă orice voia, să meargă oriunde dar nu putea să umple cu nimic lipsa unui om care să-i fie alături, să o ţină în braţe în dimineţile de weekend, să-i şteargă lacrimile şi să-i împărtăşească zâmbetele.
Anii în care alergase aiurea, în toate părţile, încercând să facă tot mai multe şi tot mai diverse au ajutat-o într-un singur sens: să se apropie de ea însăşi. Pe de altă parte, toată alergătura asta a ajutat-o să-şi ridice ziduri în toate părţile, să se îndepărteze de oameni şi să încerce să rămână ancorată în realitate, să nu mai viseze la Feţi-frumoşi pe cai albi.
Există, totuşi basme?!

Cu gândurile vraişte şi durerea de cap care persistă se ridică şi pune ibricul pe aragaz. Nu poate împiedica gândul care-i fulgeră în creier: "Ar putea fi el?" Ar putea, dar de unde să mai ştie ea cum se fac lucrurile? Cum începe o relaţie? Cum se iubeşte? Cum se zice "bună dimineaţa", cum se sărută, cum se ia micul dejun în doi? Un munte de întrebări la care ea însăşi nu poate găsi vreun răspuns.
Anii ce au trecut peste ea au transformat-o din copila cuminte şi timidă într-o femeie parcă prea încercată pentru vârsta ei. O femeie care are deplină încredere în ceea ce poate face singură dar nici un dram în ceea ce se poate face în doi. Copila veşnic îndrăgostită a rămas doar o umbră.
În fiecare seară ochii i se umplu de lacrimi când deschide uşa din lemn masiv a casei din Matei Voievod ştiind că nu e nimeni dincolo de ea, cineva care să-i sărute fruntea, care să o ţină în braţe înainte de a adormi, care să-i şteargă orice urmă de îndoială de pe fruntea-i prea încruntată. Există un manual care să-i înveţe pe oamenii singuri, care să le reamintească, de fapt, cum e împreună? Uneori se minte că îi e bine aşa, că singură poate muta munţii. Alteori se înfioară la gândul că poate fi ea unul dintre oamenii ce vor rămâne veşnic singuri. O macină fostele relaţii. Unde a greşit? Trebuia să mai stea? De ce a fugit? A ştiut vreodată să iubească?

O trezeşte din visare cafeaua care dă în foc şi un sărut scurt, pe ceafă! Zâmbeşte amar, se întoarce şi i se încolăceşte de gât. Varsă restul de cafea în chiuvetă şi îl mai pune o dată pe foc.
Trei ore de vorbă în frigul din balcon, un pachet de ţigări fumat, 2 cafele şi încă două ore de lenevit în braţele lui mai târziu uşa se închide sec în urma lui şi ştie că nu are să-l mai vadă vreodată. La ce bun?!

Un fel de rămas bun

Am aruncat telefoanele în torpedoul unei maşini negre, abandonată undeva în mijlocul oraşului. Am plecat împreună, de mână, căutând ceva.
De dragul celor câţiva ani, împreună sau separat, suntem datori să mai încercăm o dată. Să reclădim o fărâmă din frumosul "noi".
Te-am pierdut şi regăsit de atâtea ori încât nu mai ştiu dacă ai existat sau doar imaginaţia mea ţi-a dat viaţă. Nici măcar acum, când ne plimbăm pe străzile din Centrul Vechi, ca cei mai îndrăgostiţi dintre oameni, nu ştiu dacă eşti aici. Oare aş fi schimbat ceva dacă ţi-aş fi spus să nu pleci? Nu... Ţi-aş fi cerut să faci un compromis pe care eu nu am fost în stare să-l fac.
- Văd că încă mai porţi inelul!
- În fiecare zi.
- Credeam că ai aruncat tot ce ţine de mine, sau că cel puţin le-ai adunat într-o cutie, sub pat.
- Nu e suficient loc pentru toate...
Undeva, pe o stradă pustie, neluminată, mă opresc brusc şi-i spun"te iubesc!". Întunericul e de partea mea şi-l împiedică să vadă roşeaţa din obraji şi lacrimile din ochi.
De ce doare atât? Am aşteptat suficient... ăsta era momentul nostru.
- Poate sună a fraze din cărţi, dar eu n-am încetat niciodată să te iubesc.

N-am putut niciodată să-ţi spun că toate le-aş fi lăsat pentru tine. Mă simt prinsă într-un episod dintr-un serial prost.
Aştepţi să-ţi mai spun ceva, dar m-am certat de atâtea ori cu tine în gând şi ţi le-am spus pe toate.
Cât să mă mai împart între două avioane, şi alea neanunţate sau pe fugă? Eu am nevoie să mă ţii în braţe când mă prăbuşesc, şi-n fiecare seară înainte de somn. Am nevoie să te sărut după ce-mi spui că mă iubeşti. Eu vreau să-ţi aşez gulerul cămăşii înainte să ieşi pe uşă.Şi ca să-ţi răspund la întrebare, n-o să pot trece niciodată peste toţi kilometrii ăştia dintre noi.Şi după un timp nici tu n-ai să mai poţi.
Iubirea nu e totul. Ai şi tu la fel de mare nevoie de mine. Să-ţi aduc aminte că trebuie să te tunzi, să-mi vezi strălucirea din ochi dimineaţa, să te strâng în braţe după ce faci praf audienţa într-o conferinţă de 5 ore. Trebuie să fii aici ca să înţelegi că totul e despre noi.
De dragul celor mulţi ani, împreună sau separat, suntem datori să recunoaştem astăzi că ceea ce ni se întâmplă nu este decât drumul agonic către moarte. A noastră, a ceea ce simţim, a oricărei amintiri cu noi. Acum, când încă ne iubim, înainte ca sufletele să moară între două avioane.
De la Van Gogh până în Calea Victoriei nu sunt decât doi paşi. Aici, pentru totdeauna, drumurile noastre se despart. Tu mergi în jos, spre Expirat, acolo unde ne-am cunoscut acum 5 ani. Eu fac stânga, spre biserică. Aici mă opresc, mă aşez pe o treaptă şi plâng. Orice cuvânt în plus nu şi-ar fi avut rostul. Mă ridic şi mă întorc în centru. De data asta merg pe cele mai aglomerate străzi. Printre terase cu scaune înghesuite şi oameni zgomotoşi. De parcă hărmălaia asta ar avea puterea să-mi şteargă vreun gând.
Găsesc o terasă ascunsă într-un colţ şi mă opresc două ore la o cafea. Singură, ghemuită într-un scaun de răchită, şterg unul câte unul, toate gândurile.
Unirii, Hala Traian şi mai departe printre străduţe cu pantofii în mână. Foişor, Pache Protopopescu, Iancului. Mă mai opresc o vreme pe scările din faţa blocului. Un drum atât de lung şi tot atâtea întrebări. Le alung pe toate şi păstrez doar una. Aceeaşi. De atâţia ani. Cum e mai bine? Împreună sau separat? Ne-am iubit atâta vreme ca nebunii, fără să ţinem cont de limite, de oameni, de nimic. Nimeni n-a ştiut de noi. Ne-am iubit în pauzele dintre relaţiile eşuate şi ne-am găsit atât de uşor de fiecare dată. De parcă nu ne-am fi dăruit între timp altor oameni. Fără întrebări, fără reproşuri. Dacă ai înşelat, de ce am dispărut şi n-am mai sunat, dacă ai urlat, de ce m-am îndrăgostit... Ştiam că ne iubim şi-atât. Azi, nici asta nu mai pare de ajuns. Poate am crescut şi ne-am maturizat, poate vrem altceva. Sau poate ne dorim prea tare unul pe altul. Poate o să-mi fie dor de tine, poate o să plâng, poate o să vreau să te sun. Dar nu te-am întrebat dacă ţi-e bine, aşa că n-o să-ţi cer să-mi ştergi lacrimile.
Mai bine adun tot ce ţine de tine şi le pun într-o cutie de lemn, prea mare să încapă sub pat. O arunc în geamantanul în care am adunat toate visele, aducerile aminte, speranţele şi bucăţile dintr-un trecut prea tumultos să-l mai duc în spate.
Dintre toate păstrez doar zâmbetul cald dimineaţa devreme şi inelul frumos, care-mi aduce aminte că odată am fost cea mai fericită, şi care-mi spune că am fost, sunt şi voi rămâne cea mai fericită femeie din viaţa ta.

"De ce mă vrei cum nu mă poți avea? De ce să te iubesc doar cum vrei tu?"

Când ţi-a adus-o întâia dată, acea dimineaţă caldă înaintea ochilor nu-ţi venea a crede. Ai asemuit-o din primă cu un diamant neşlefuit. Şi chiar aşa era. Simplă, ştearsă, fadă, şi dacă i-ar fi lipsit ochii aceia, ai fi zis fără strălucire.
Dar tu te-ai îndrăgostit de ea exact cum era. Ai iubit-o din prima clipă, şi ea, inocentă ca o piatră preţioasă, care habar n-are cum arată razele soarelui, ţi-a căzut în vrajă.
Ai iubit-o o zi, două, un an... aşa cum o găsiseşi. Până când ai vrut tu să arăţi lumii strălucirea de dincolo de hârtia mată.
Mai întâi i-ai scos baschetul cu vârful alb din piciorul micuţ şi l-ai înlocuit cu pantofi de lac. Apoi ai păcălit-o să vă jucaţi de-a prinţul şi prinţesa, şi i-ai pus în loc de blugi şi tricou Converse o rochie mulată, din satin. Au urmat alte şi alte schimbări. Pletele blonde scurte le-ai vrut negre, până la şolduri, ochii verzi i-ai acoperit cu lentile albastre, pielea i-ai dorit-o bronzată la solar, şi ai făcut-o să descopere magia atingerii bijuteriilor aurite.
Ai luat-o din Vama Veche şi-ai dus-o în hoteluri de 5 stele, n-ai mai lăsat-o să meargă cu metroul, oferindu-te să-i fii şofer. I-ai aruncat cărţile de pe rafturi şi i-ai pus în braţe reviste glossy, de"fashion&beauty".
Te-ai jucat cu ea în fel şi chip ani la rând. Iar ea ţi-a ascultat supusă toanele, ca o păpuşă în mâinile fetiţei care-i croieşte haine şi-o schimbă de mii de ori.
Azi ea nu mai are nimic din ce avea în ziua în care ai cunoscut-o. Nu mai este nici pe departe diamantul neşlefuit. Ai transformat-o într-un veritabil diamant auriu, într-o femeie căreia nici un bărbat nu-i mai poate rezista, iar privirile pofticioase zăbovesc clipe întregi pe picioarele lungi din pantofii cu tocuri cui de câţiva centimetri, şi se proţăpesc şi mai mult pe şoldurile pline.
Prietenii tăi n-o mai privesc întrebător, gândindu-se ce caută o fiinţă atât de simplă lângă tine, în lumea lor. Acum toţi îi zâmbesc şi-i fac loc la masa lor. Acum ea s-a amestecat în multitudinea de femei tencuite, colorate şi artificiale. Nu mai are nimic din candoarea de altă dată.
Iar tu te-ai plictisit deja de ea pentru că nu maia re nici un mister, nici o taină ascunsă ochilor lumii. Ai avut tu grijă să i le dezgoleşti pe toate.
Şi pleci, şi-o laşi în urmă, căutând ceva nou, altceva. Pentru că ea nu mai e nici pe departe femeia fermecătoare de atunci.

Prietene, poate ai fi curios să afli ce-a mai făcut. Ei bine, după ce a rămas singură, a dat fuga la mare, acolo în Vamă Veche. Dar oamenii o privesc ciudat. Prietenii ei de altă dată, îmbrăcaţi în tricouri negre şi blugi rupţi, cu plete soioase, care dorm în corturi, şi care atunci o invitau să bea o sticlă de votcă cu ei pe plajă, o evită.
Pentru că ea are geantă de plajă cu floricele şi ochelari de firmă, şlapi cu paiete şi costum de baie roz, şi plete lungi cu bucle aranjate la coafor. Ea nu mai e de-a lor!
Acum stă într-o cameră întunecată, cu rujul roşu mânjit pe toată faţa, şi părul vâlvoi. A aruncat toţi pantofii cumpăraţi de tine şi a sfâşiat toate hainele lucioase. Stă în faţa unei oglinzi şi taie cu o foarfecă butucănoasă părul aproape de rădăcină. Toarnă o sticlă de oxidant pe cap şi devine iar blondă. Mâine se va trezi şi va încerca să fie ea, de mai demult.
Dar sufletul îi este vândut şi ea este nimic. Ea nu mai este Adnana, şi nici măcar "gagica lu' Boss". Ea nu mai are o lume din care să facă parte, şi va încerca să clădească un Univers acolo, în camera cu pereţi goi, în care ai abandonat-o tu.

Şi tu? Ai uitat că l-ai cunoscut într-o seară în Expirat, beat mort? Avea plete creţe şi purta un tricou vechi, cu Dimu Borgir. Avea bocanci negri până la genunchi încărcaţi de capse, şi bea"şurubelniţă", pentru că de altceva nu-i ajungeau banii.
S-a îndrăgostit ca prostul de tine, şi acum vrei să-l schimbi. Îl duci la restaurante pompoase şi-l înveţi cum se mănâncă peştele cu furculiţa. El care mânca hamsii pe plajă la 2 Mai... Îi pui pantofi scorţoşi şi cămaşa roz, şi-l duci într-un loc colorat, cu ţambaluri şi acordeoane, cu dedicaţii"fără număr".
L-ai bărbierit şi i-ai cumpărat parfumuri scumpe.De plete nici n-aş vrea să amintesc.
O să sfârşească şi el tot singur, Dumnezeu ştie pe unde, pentru că deja te-ai plictisit de el. Pentru că nu mai are nimic boem, l-ai transformat în sex-simbol.

Şi oamenii ăştia pe care i-aţi transformat voi doi, cel mai probabil vor sfârşi singuri. Poate-ar fi fost atât de fericiţi împreună... Dar acum, fiecare închis într-o cameră la mii de ani depărtare, n-or să se mai întâlnească. Şi poate nici nu s-ar mai îndrăgosti unul de celălalt. Pentru că lui i-ar lua ani buni să-i crească pletele la loc, iar ea se chinuie şi acum să scape de pielea bronzată.

Ceartă cu Dumnezeu

N-am nimic de spus. Nimic interesant. Nimic despre prezent. Pot să vorbesc ore în şir despre orice, pot să mint, pot să fac scenarii, pot să creez poveşti. Dar nu pot să vorbesc cu adevărat despre mine. N-am putut niciodată, în faţa nimănui, să mă deschid. Oricine ştie câte o frântură din mine. Nici măcar o singură bucată întreagă.
Am încercat astăzi să mă mai deschid o dată. Nimic. Mi-au ieşit câteva cuvinte, după care am schimbat brusc vorba, cu acelaşi "Dar, un cântec vesel să cântăm!".

De la tine încoace, nu mai ştie nimeni adevărul despre mine. Ai fost primul şi singurul care m-a ştiut. În toate formele mele, fizice, emoţionale şi toate celelalte. Numai ţie ţi-am arătat demonii dinlăuntrul meu, zâmbetele şi plânsetele cele mai sincere. Toate ţi le-am arătat ţie. Şi toate le-am închis când ai murit.
Mi-am ascuns şi mai adânc demonii în toate cotloanele pe care le-am găsit în minte, mi-am controlat zâmbetele şi mi-am înnăbuşit lacrimile. Am încetat să mai fiu eu în ziua în care tu, fizic, n-ai mai existat. Nici măcar eu nu mai ştiu cine sunt. M-am risipit. M-am rătăcit şi m-am pierdut într-o durere prea mare pentru sufletul meu atât de crud la vremea aia. N-am ştiut niciodată dacă m-a durut mai tare că am rămas singură sau sau că ai murit. Ştiu că m-a durut. Şi mă doare! Poate amândouă la fel, poate vreuna mai tare. Mi-e dor de mine şi mi-e şi mai dor de tine. Dar cui să spun? Nimeni nu ştie totul despre tine. Unii ştiu că ai murit, alţii că mi-e dor, prea mulţi nici măcar nu ştiu că ai existat. La ce bun?
Mi-a rămas din mine de atunci doar... nu mi-a rămas nimic. Şi atât de dor îmi e de mine. De zâmbetul ştrengăresc în colţul gurii, de licărirea din ochi fără nici un sâmbure de tristeţe, de hohotele de plâns la fel de sincere ca râsul unui copil. Dar nu mi-a rămas nimic. Am plâns şi încă mai plâng. Oare, vreodată, am să mai fiu eu? Mi-a rămas amintirea unei curţi cu magnolii şi doi Saint-Bernard. Mi-a rămas mirosul cireşului sub care ne-am sărutat prima oară. Mi-a rămas o cutie de lemn închisă cu lacăt şi ascunsă într-un pod. În rest nimic. Îmi mai rămăseseşi tu în ceaşca verde din care îmi beam cafeaua şi în care ţi-am văzut zâmbetul, zi de zi, vreme de patru ani. Acum, nici măcar asta nu mai am.
Mi-e frică, Răzvane. Că ai murit şi ai luat tot ce a fost mai frumos în mine. Că n-am să mai pot niciodată să fiu eu, să mai iubesc, să mă mai joc. Cu totul, aşa cum am făcut-o cu tine. De asta mi-e frică. Şi mi se face şi mai frică atunci când mă gândesc că ai putea să fii tu ultimul bărbat pe care să-l fi simţit întru totul al meu. Că am să vreau să iubesc până dincolo de orice raţiune şi n-am să pot, Răzvane. De asta îmi este mai frică decât de moarte.
Că am să mă mulţumesc să-mi fie bine şi confortabil, că am să aleg să-mi petrec toată viaţa lângă un om pe care nu-l iubesc cu adevărat, căruia am să-i apreciez linia genetică şi-am să accept că vrea să ne creştem copiii împreună. De asta mi-e frică, Răzvane.
Sunt supărată pe tine. Nu trebuia să-mi iei tot când ai murit. Poate eu nu ar fi trebuit să-ţi dau tot, dar n-am ştiut cum să fac altfel. Sunt neputincioasă şi mă cert cu tine. M-aş certa cu Dumnezeu, dar care? Al cui? Ăla care a ales că tu să mori? Ăla care a ales ca eu să rămân? Care a ales că tu să iei tot şi eu să nu rămân cu nimic? Care Dumnezeu? Mă cert cu tine, pe tine te ştiu. De multă vreme nu mă mai întreb de ce ai murit. Dar mă întreb de ce ai rămas atât de prezent.
După atâta timp în care m-am minţit că nu pe tine te-am iubit cel mai mult şi că iubirea totală nu s-a întâmplat încă, mă văd nevoită să recunosc. Atât de schilodită mă simt de toţi anii ăştia de chin, încât nici respiraţia nu mi-o mai recunosc. Sunt singură, Răzvane. Nu mai am nimic şi pe nimeni. Nu mă mai am pe mine şi nu mă mai găsesc nicăieri.
Şi-am vrut, Răzvane. Am vrut să iubesc şi să mă îndrăgostesc. Am vrut ca tu să rămâi tatăl copiilor mei nenăscuţi, iar eu să iubesc. Şi m-am îndrăgostit, şi am iubit de nenumărate ori. Am iubit bruneţi, cu ochii negri, blonzi cu ochi albaştri, am iubit stomatologi, profesori, golani, poeţi şi barbugii, am iubit actori şi păpuşari, am iubit şi un anticar. Am iubit schilodiţi de decepţii amoroase şi am iubit bărbaţi însuraţi. Întotdeauna pe jumate. Niciodată complet, niciodată nu m-am dăruit în iubire. E ceva în mine care-a murit şi care nu va mai fi la fel niciodată. Răzvane, dacă ăsta e Iadul, un loc în care eu să nu mai pot niciodată iubi, nu-l vreau. Vorbeşte tu cu Dumnezeu şi zi-i să mi-l schimbe. Sau trimite-mă pe mine să mă cert cu el.
Am aşteptat şi am sperat că întotdeauna aţii să mă facă fericită. Am căutat totul în afara mea. Credeam că îmi venise rândul ca eu să stau şi alţii să dea. Nu merge. Nu pot. M-am întors către mine, către sufletul meu, şi-am vrut să mă împrietenesc cu mine. Dar nu m-am mai găsit, Răzvane. Când m-am întors era deja prea târziu. M-am risipit în tine şi în iubirea noastră, m-am pierdut complet în durerea inimaginabilă a morţii tale şi în cei sapte ani de doliu pe care încă ţi-i port. Unde să mă duc şi unde să mă caut? M-am căutat în lespedea rece din marmură care zace la căpătâiul tău şi în gladiolele albe pe care ţi le aduc de fiecare dată. Nici urmă de mine. Unde? În groapa care te-a înghiţit în cea mai ploioasă zi a unui noiembrie mohorât? Ştiu că nu e acolo, pentru că tu nu eşti acolo.
Unde să mă caut şi spre unde să mă întorc? Există Dumnezeu? Unde e? "Dumnezeu e iubire". Poate un Dumnezeu care e iubire să nu lase un om să iubească?

Şi-am suferit, Răzvane! Fiecare despărţire m-a mai frânt o dată. Dar nu durerea despărţirii m-a frânt, ci mai degrabă neputinţa de a mă fi îndrăgostit şi de a fi iubit în totalitate, cu toată fiinţa, cu fiecare bucată din mine. O singură dată am iubit mai mult, dar nici atunci pe de-a-ntregul. Am iubit pe trei sferturi, un blond cu ochi albaştri, pe care l-am sărutat mai ales în somn când m-am întâmplat să nu adorm înaintea lui. Şi-atât de mult l-am dorit şi m-am simţit a lui încât m-am speriat şi l-am alungat. M-am înspăimântat de neputinţa mea de a fi toată a lui, de puterea lui de a se fi îndrăgostit vreodată de mine, de măreţia minunii ce-ar fi putut fi şi care, mai devreme ori mai târziu, mi te-ar fi alungat.
M-am speriat, Răzvane, şi am fugit. Am fugit şi m-am oprit lângă mormântul tău. Am aşezat cu grijă gladiolele albe la căpătâiul locului care te-a înghiţit şi am sărutat lespedea rece, de parcă ar fi fost căuşul palmei tale, pe care l-am sărutat în cele mai frumoase zile şi nopţi ale vieţii mele. Câtă putere să ai asupră-mi, chiar şi dincolo de moarte? Într-o secundă am şi uitat de ochii albaştri şi m-am simţit atât de vinovată că ţi-am pângărit amintirea, încât trei ceasuri am zăcut în genunchi, plângând, rezemată de lespede. De ce mă chinui, Răzvane? De ce mi-ai luat tot? De ce mi m-ai luat? Până şi veşnicul cerşetor care îşi duce zilele prin cimitir îmi zice, de fiecare dată când mă vede plângându-mi sufletul, "Sunteţi tânără, domnişoară! Nu vă mai chinuiţi atâta!". Ce să ştie? Ce să ştie el, Răzvane? Cum să ştie că nenorociţii ăia au bătut cuiele mai ales în sufletul meu, mai mult decât în capacul coşciugului? Cum să ştie că fiecare lovitură de ciocan m-a lovit pe mine în moalele capului? Şi că fiecare lopată de pământ m-a acoperit şi pe mine. Mi-au îngropat iubirea, Răzvane, odată cu tine. M-au închis acolo, în mormântul ăla cu pământ reavăn şi nu le-a păsat, Răzvane, că eu eram încă vie. Şi tu n-ai zis nimic! Ai tăcut, ai rămas acolo şi m-ai lăsat pe mine aici, singură. Unde-ţi era, Răzvane, Dumnezeul când urlam de durere şi îi imploram să nu mi te ia? Unde era Dumnezeul meu când am rămas fără tine, fără mine, fără noi?
Cui să spun şi unde să mă duc? Cine să mă creadă că ai fost tot şi nu mai am nimic? Mă ascund, Răzvane. Mă ascund în carcasa care a mai rămas din mine, mă ascund în gladiolele albe, legământul nostru etern, florile care mă dor cel mai tare în lumea asta. Mă ascund în zâmbete aruncate la întâmplare, în flirturile de-o vară la mare, mă ascund în câte un dans frenetic şi în multe pahare de votcă. Mă ascund în muzica noastră, în amintirea ta şi în braţele prietenilor atât de dragi. Prieteni care nu îndrăznesc să mă întrebe de unde vine toată tristeţea asta şi neputinţa şi nimicnicia în care mă zbat. Pentru că o văd şi eu ştiu că ei o văd. Nu îndrăznesc să le spun. Ce să le spun? Că îl caut pe Dumnezeu să îl întreb de ce aşa? Că abia aştept să-l întâlnesc să mă cert cu el? Că tatăl copiilor mei nenăscuţi a murit, sec, într-o noapte de noiembrie? Nu ştiu cum să le zic, aşa că ne prefacem cu toţii că nu e nimic de spus şi ne vedem mai departe de viaţă. Ei cu ale lor, eu cu nimic al meu.
Trimiteţi Dumnezeul, Răzvane, să-mi arate drumul. Să mă aducă pe mine, mie. Să mă înveţe cum să trăiesc fără tine.
Mi-e sufletul în doliu, de sapte ani, şi oricâte culori aş purta, niciuna nu-mi şterge pata neagră din bucata de suflet rămasă. Nimic, Răzvane. E tot al meu şi nimic nu-mi aparţine. Alerg ca o disperată spre nicăieri şi spre nimic al meu. N-a mai rămas urmă de suflet şi simţire în mine, Răzvane. Nimic. Şi nu pot nici să te urăsc şi nici să mi te uit. Dar mă vreau pe mine înapoi! Pe mine şi al meu.
Sunt singură, Răzvane! Singură, şi tu nu eşti nicăieri...

...
- Bună ziua. Vreau şi eu patru gladiole albe, vă rog.
- Aoleo, da' cine a murit frumoaso? Nu vrei mai bine să-ţi fac o coroniţă frumoasă?
- Nu, mulţumesc. Patru gladiole albe.
...

Cine să-i zic, Răzvane, c-a murit?

Un fel de toamnă

Ştiaţi că soarele are gust de vată de zahăr? M-am trezit azi de dimineaţă cu o poftă nebună de viaţă! Am gustat dintr-un colţ de soare şi mi-au îngheţat dinţii! Are un gust dulce-amărui care-ţi provoacă cei mai minunaţi fiori de gheaţă! Mi-a adus aminte de copilărie, de viaţă, de tot ce mă înconjoară şi de tot ce iubesc!
Iubesc!
A trecut prea mult de când m-ai iubit ultima oară! De când sufletul a tresărit naiv la întâiul "te iubesc", de când te-am respirat prima oară! A trecut o veşnicie, cuprisă-ntr-o secundă, de când am stat amândoi pe bancă, eu cu genunchii ghemuiţi sub bărbie şi cu braţele tale, atent sculptate, învăluindu-mi trupul. Din când în când lăsăm capul pe umărul tău şi te priveam în ochi, încercând să-ţi spun o mie de lucruri! Dar surâsul ivit în colţul gurii tale îmi dădea de înţeles că nu mai este nevoie. Şi atunci mă ghemuiam şi mai mult la pieptul tău!
Mai ţii minte că eram blondă atunci, şi ochii, care astăzi, spălaţi de atâtea lacrimi, sunt verzi, atunci erau de un albastru cenuşiu!
Îmi place soarele, îmi place să alerg desculţă prin ploaia de vară, să las frunzele ruginite să mă ningă în parc şi mai ales, îmi place să găzduiesc pe propriile-mi gene fulgii de zăpadă în mijlocul iernii!
Iubesc valurile la fel de mult cât iubesc aerul tare de munte! Îmi plac oamenii, copiii, bătrânii... tot! Îmi plac zâmbetele, ochii, ador lacrimile!
Iubesc o mulţime de lucruri! Mă îndrăgostesc repede şi de orice.şi de fiecare dată îmi place altceva... niciodată nu abandonez nimic! Toate rămân acolo, toate îşi au locul lor. Poate de-aia încă mai păstrez pe noptieră petalele unui trandafir uscat, într-un pahar albastru!
M-a plouat cu flori de tei în braţele tale şi toată fericirea din lume s-a pogorât asupra mea, închizându-mi-te în suflet pentru o veşnicie!
Am gustat atunci pentru prima dată cea mai dulce aromă de vin. A fost prima gură din nesfârşitul pocal cu licoare veşnică. Atunci am simţit întâia dată fericirea! Am gustat iubire, amestecată cu mireasma de tei.
Vântul te-a învăluit în plete blonde cu iz de iasomie, ţi-a acoperit privirea, astfel încât tot ce-a rămas din mine a fost o adiere lină de vară!
Am rămas acolo, pentru prima dată dezgolită în văzul tău! Dezgolită de tot ce înseamnă uman, de tot ce înseamnă rău! Atunci m-am transformat pentru prima dată în iubire!
În frenezia clipelor ce s-au scurs am uitat de mine, am uitat de rânduirea lucrurilor fireşti! M-a trezit fiorul rece al singurătăţii şi-am încercat să-mi acopăr goliciunea trupului în ia de mătase. M-a cuprins disperarea şi m-am transformat la loc în om, cu ochii şiroindu-mi râuri. Am simţit ruşine, întocmai că Eva în grădina Edenului. Am înţeles că totul s-a sfârşit şi te-am strigat!
Ţi-ai întors privirea către mine şi mi-ai zâmbit! Mi-ai spus că tot ce fac e fără rost şi nu e goliciune, e puritate! Mi-ai făcut semn să te urmez şi m-ai chemat în şoaptă! Dar trupul, amorţit de fericirea care tocmai se-ncheiase, a refuzat să se mişte!
Atunci a fost ultima dată când te-am văzut, atunci a fost prima dată când am gustat fericirea şi tot atunci a fost prima, şi poate ultima dată când eu am fost fericire şi iubire!

Din toate câte au fost mi-a rămas câte ceva! Ghiocelul primit de la colegul din liceu, într-o agentă veche... mireasmă de Moeciu... sunet de valuri... o poză într-o ramă, de care stă agăţat un fluture mov. Toate sunt aici şi câteodată îmi pare că nu mai e nimic!
Vântul se-ndură de mine şi-mi aduce câte un "TE IUBESC" şoptit! Şi atunci îmi aduc aminte! Alteori visele mă mistuie cu dor şi dorinţă şi atunci... revin!
Încă învăţ diferenţele dintre goliciune şi puritate, deşi puritatea mi s-a pierdut în neant, odată cu ia de mătase.

Haos

Sâmbătă. 04:00 dimineaţa. Pe jumătate beată mă arunc într-un taxi şi abia reuşesc printre hohote de râs să-i spun adresa. Matei Voievod, 6. Aceeaşi casă, aceleaşi cearceafuri, aceeaşi mobilă. Mai puţin aceeaşi eu. Nu mai sunt.
Am reuşit în nimicnicia mea să mă sinucid. Cum am murit abia dacă-mi amintesc. Eram cel puţin la fel de beată ca în seara asta, doar că amăreala din gură nu era de la bere, ci de la whisky. Am reuşit, într-un final, după multe încercări disperate. Pe rând am încercat pastile, vodcă, lame, ştreanguri, poduri... pe toate le-am încercat. De data asta mi-a reuşit. Cum? Nu reuşesc să-mi aduc aminte.
Taxiul goneşte, cifrele pe aparat se schimbă rapid, iar eu îmi rătăcesc gândurile în copacii care se înlănţuiesc cu stâlpii de iluminat public. Din hohotele de râs izbucnesc într-un plâns disperat. Un plâns pe care nu-l pot opri. Aş vrea să mă opresc măcar din bun simţ faţa de acest taximetrist nevinovat. Dar nu schiţează nici un gest. "În sfârşit, un taximetrist decent în tot Bucureştiul ăsta!"
Alerg, alerg. Mă împiedic şi cad. Am podurile palmelor zdrelite şi pline de sânge. Mă uit la ele şi încep să râd. Vis-a-vis, o consignaţie veche, prăfuită, cu aer comunist. Mă aşez în faţa geamului şi-mi completez rictusul cu două dâre de sânge amestecat cu zgură lipicioasă de caldarâm. Îmi desfac părul şi-l rearanjez în două codiţe strâmbe şi de la chioşcul din col îmi ia o acadea.
Încep să alerg şi îmi place să sperii oamenii cu rictusul pe care îl afişez.
Mă întorc în taxi. Taximetristul, acelaşi, neclintit, îşi vede mai departe de drum. Trecem de pod şi ştiu că în mai puţin de 5 minute voi ajunge acasă. Aceeaşi casă. Plâng în continuare.
Închid ochii şi-mi doresc să dispar. Mă surprinde un zgomot ciudat şi atât de cunoscut. Marea. Nu îndrăznesc să deschid ochii, de teamă că aş putea alunga visul. Dar un val îmi atinge picioarele şi îmi confirmă că nu visez. Vamă. E frig. Iar eu, în euforia unui moment, m-am aruncat în apă îmbrăcată şi încălţată. Nu-mi rămâne decât să adorm aşa şi să aştept să mă usuc. Vodcă, jagger, cozonaci, vin alb, vin roşe, rom simplu sau cuba libre. Vomit şi nu-mi doresc decât să dispar. Alerg la colţul străzii şi opresc un taxi. Până să-mi dau seama, sunt din nou în taxiul care mai devreme mă lăsase în faţa casei. Aleargă în continuare pe străzile Bucureştiului şi, de la atâta alcool, nu pot să-mi dau seama unde sunt. O clădire veche, încă în construcţie, dar deja aproape demolată. Paradoxul perfect. E clădirea de la Eroilor. De ce-am ajuns aici? Deschid gura să-l întreb pe taximetrist ce căutăm aici dar mi se împleticesc cuvintele în gâtlej, şi în plus, coteşte brusc spre stânga.
Oprim în faţa unei clădiri de birouri. Stăm două minute şi pornim din nou. Nu ştiu de ce am impresia că taximetristul nici măcar nu ştie că exist pe bancheta din spatele maşinii lui.
Am impresia am aţipit pentru două secunde, altfel nu-mi explic cum am ajuns atât de repede în faţa casei mele din Matei Voievod.
- Da doamnă, am ajuns. Să coboare, aud ca prin vis vocea taximetristului.
Să coboare cine?
Uşile masive de la intrare, uşile casei MELE se deschid. Cine dracu e la mine în casă? Ce hoţ idiot îşi cheamă taxiul la adresa unde a intrat prin efracţie.
În capătul scărilor se ivesc picioare de un metru jumate, pe puţin. Păr blond, bucle, rochie neagră din dantelă. Ce mama dracului?
Domnişoara urcă în taxi PESTE mine! Nici nu mă bagă în seamă. Se aşează efectiv în braţele mele fără nici o jenă.
- Băăăă, futu-vă-n gură! Dar nici ea, nici taximetristul nu reacţionează la urletul meu.
Am murit. Pe bune, chiar am murit?
Mă trezesc în patul meu, din nuc, închis la culoare. Cearceafurile răvăşite, pe podea o cămaşă aruncată la întâmplare. "Aha, una dintre nopţile alea..."
Ca într-un vârtej, mă trezesc într-un bar, la masă. După muzică pare rockoteca de acasă. După fețe, sunt la Piraţi.
- Zi, mândro, mergi cu noi?
- Ce? Unde?
- Acasă, mă. Mergi la noi?
- Aaa, nu. Mai rămân...
Rămân că nu ştiu unde să mă duc. Acasă? Am murit? Mai stau în Matei Voievod? Am murit, mă, sau nu?

- Saru'mâna. Comandă, Andreea?
- Da...

M-am întâlnit cu el întâmplător pe stradă. Întâmplător, într-o zi caniculară de august. O zi în care mă trezisem de dimineaţă cu un sentiment de déjà vu, de parcă mă pregăteam să merg la cel mai mare concert al anului, un concert care se-ntâmplase cu un an în urmă. O zi în care mirosul gelului de duş îmi adusese aminte de dimineţile în care ne foloseam de scuza că ne grăbim ca să intrăm amândoi în duş şi ne acopeream cu acelaşi prosop. O zi în care până şi cafeaua avea gust de el.

Grăbită, cu tocurile afundându-se în asfalt şi cu toate gândurile care alergau spre el, m-am oprit brusc în mijlocul trecerii de pietoni, săgetată de o privire care mi se dusese până în suflet. Mi s-au înmuiat genunchii, iar pe şira spinării au început să curgă stropi de transpiraţii reci. Un alt déjà vu. Acela din seara în care mă îndrăgostisem de el.

Îmi era teamă să mă întorc, parcă ştiind că el era în spatele meu. Îmi era imposibil să cred că un oraş atât de mare putea să ne aducă împreună pe aceeaşi trecere de pietoni. Ştiam că programul nostru nu avea nimic în comun şi că întotdeauna am fost în contratimp. Chiar şi atunci când ne-am îndrăgostit. El prea devreme, eu prea târziu.
M-am întors şi tot universul a împietrit. Era acolo, la doi metri în spatele meu. Cu ochii mari, senini, dar mai goi şi mai trişti decât îi văzusem vreodată. Nici în ziua în care ne-am despărţit plângând în holul de la intrare nu-l văzusem atât de trist.
Era al meu, aşa cum fusese întotdeauna. Eu a lui, şi a nimănui altcuiva. Bunul şi nebunul meu!
Un tumult interior s-a produs într-o fracţiune de secundă şi toată furtuna care mocnea a răbufnit într-un plâns violent. Îmi doream să fug, să mă ascund, să nu-l mai văd. L-am apucat de mână şi l-am tras după mine pe trotuar, înainte ca maşina neagră care plecase în trombă, cu o secundă prea devreme, să ne izbească în plin. Mai târziu avea să-mi pară rău că am forţat destinul în ultima secundă. Oare e mai bine să murim împreună sau să trăim separaţi?!

Îl iubeam aşa cum o făcusem întotdeauna, mai mult decât ar fi putut-o face toată omenirea într-o viaţă întreagă.
Tristeţea de pe chipul lui mi-a răscolit toată fiinţa şi, dacă aş fi putut, aş fi murit acolo ca el să fie fericit. Obrazul nebărbierit purta în el un soi de nefericire care m-a sfâşiat de sus până jos în miliarde de bucăţi. Am zâmbit şi mi-am dat seama că tot plânsul de mai devreme nu se întâmplase decât în sufletul meu. Am întins mâna şi l-am mângâiat pe obraz cu toată dragostea pe care o aveam în mine. N-am văzut niciodată un zâmbet mai trist ca al lui în clipa în care mi-a simţit mâna pe pielea lui.

- Ce faci suflete?
- Iubirea mea, de când nu te-am văzut! Ce faci?
- Mă duc la birou. Tu?
- Eu alerg să rezolv cu actele pentru casă.
- Ce frumoasă eşti!
- Mi-e dor de tine.
- Te iubesc, suflete! – Şi prima lacrimă i s-a risipit în barba neîngrijită
- Eşti fericit?
- Sunt liniştit.
- Nu asta te-am întrebat. Eşti fericit?
- N-o să mai fiu niciodată fericit. Dar sunt liniştit şi asta-mi ajunge.
- Am fost în contratimp...

M-a sărutat pe frunte si am plecat sfâşiată de dor, durere şi neputinţă. Nici un dram din iubirea mea pentru el nu se rătăcise pe drum. Am uitat de toate, am alergat acasă şi m-am prăbuşit în pat plângând ore în şir. Cum ajunsesem aici? Cum îl făcusem să accepte să fie doar liniştit? El, singurul care mă făcuse pe mine fericită atâta timp? Iar eu?! Eu nu mai eram nimic, nicăieri. O stafie aiurea în viaţa asta, fără nici un rost, fără nici un scop, fără el... Îl iubeam pe el la fel de mult pe cât mă uram pe mine.
De ce? De ce am aşteptat atâta vreme să-mi recunosc slăbiciunea de a-l fi iubit? De ce am aşteptat secunda în care nimic nu mai putea fi salvat să-i spun că vreau să stau în braţele lui până la sfârşitul zilelor mele? De ce eram atât de laşă? De ce îl mai iubeam atât?

Nu există în nici o carte şi în niciun dicţionar de pe lumea asta cuvintele care să-mi exprime dorul şi iubirea pe care le port în fiecare celulă a fiinţei mele, şi, cu atât mai mult care să-l facă fericit. Nicicum, vreodată nu vom mai fi noi. Tristeţea lui e mai degrabă a mea. El va îmbătrâni liniştit, cu un alt suflet care să-i mângâie ridurile la bătrâneţe, iar eu voi muri cu dor de el în suflet. Fiece mână îmi va alina vreodată ridurile din jurul ochilor îmi voi imagina că e a lui. Cu mâna lui aş vrea să-mbătrânesc, iar sufletul meu în inima lui să fie până în ultima clipă a vieţii noastre şi dincolo de ea.

Cu capul greu şi pleoapele săgetate de lacrimi m-am ridicat şi mi-am jurat că n-am să mai sper vreodată că vom mai împărţi acelaşi prosop sau aceeaşi ceaşcă de cafea. Am să-l iubesc mereu la fel de mult, am să păstrez cele mai frumoase zile de sâmbătă şi fiecare secundă în care ne-am iubit, am să-i datorez cea mai curată iubire şi linişte trăită vreodată, clipele în care m-am simţit cea mai frumoasă femeie din lume pentru că eram a lui.
Voi rămâne a lui. Şi n-am să-l uit nici atunci când alte buze îmi vor săruta fruntea sau căuşul palmei, când alt bărbat îmi va spune “te iubesc”. Nimeni nu va şti să mă facă atât de fericită şi să mă iubească atât de mult şi atât de tăcut ca el, minunea mea, bunul şi nebunul meu.

“Mă gândesc neîncetat la tine, la viaţa pe care am fi putut-o duce împreună, la fiii pe care i-am fi putut avea... Te cunosc bine. Am fost camarazi şi prieteni, şi între noi n-au existat secrete. Îţi aminteşti planurile şi visurile pe care le împărtăşeam, promisiunile pe care ni le făceam? Niciodată şi alături de nimeni altcineva nu m-am simţit ca atunci. Ori de câte ori sărut alte buze, mă gândesc la ale tale...”

Dialog de gânduri

- Regreţi?
- Trecutul e marmură neagră a crucii...
- Visezi?
- Viitorul e nisipul ce încă nu s-a scurs
- Trăieşti?
- Prezentul e valul care uită să se mai spargă de mal.
- Te căieşti?
- Greşeala e o parte din mine.
- Iubeşti?
- Adierea vântului nu e a nimănui
- A tuturor.
- Speranţa e a tuturor.
- Adevărul...
- Durerea
- Ziua
- Noaptea...
- Cuvântul
- Tăcerea...
- Amăgirea
- Fata morgana e totuşi doar o iluzie
- Spui asta pentru că te-ai prins în mrejele ei de atâtea ori!
- Dar m-am eliberat de fiecare dată.
- Şuviţa de păr care îţi acceptă stigmatul de pe frunte e tot o iluzie?
- Nu, e o horă nebună de iele!
- Cine, viaţa? Într-adevăr, viaţa e doar o câmpie întinsă pe care ele o calcă în picioare în dansul lor. Întreabă-mă unde sunt!
- Orice întrebare are un răspuns!
- Dar cheia?
- Care cheie?
- Care deschide sipetul unde sunt ascunse toate răspunsurile.
- E îngropată în abisuri.
- Unde?
- În mormântul păcatelor lumii
- Absurd...
- Poate
- E târziu!
- Nu există târziu, există doar prea devreme!
- Dezleagă funia care te leagă de nemurire!
- A putrezit de mult... era mult prea devreme...
... Oricine poate distruge un castel de nisip.
Dar nu oricine îl poate clădi.
Oricine poate visa.
Dar nu oricine are puterea să-şi împlinească visele.
Oricine poate să însemne Universul pentru cineva.
Dar nu oricine poartă în el scânteia care să declanşeze explozia, Big-Bang-ul care să dea naştere acelui Univers...

Ego sum

Mă apasă liniştea singurătăţii şi încep să-mi fiu recunoscătoare pentru puterea de a nu-mi mai compromite existenţa. Mă apasă dorul de mine şi de toate ale mele şi încerc să readun frânturile împrăştiate de vânturi în toate părţile, cu speranţa disperată că voi reuşi să reconstruiesc un eu care am fost odată, sau măcar un nou eu, un nou om de care să fiu mândră şi de care să mă bucur.

M-am împrăştiat în toate colţurile lumii, în toate oraşele prin care mi-au umblat paşii şi în toţi oamenii pe care i-am întâlnit vreodată în viaţa asta. M-am luptat cu demonii dinăuntrul meu şi am încercat să-i sufoc, crezând că ăsta este răspunsul unei existenţe desăvârşite: să fii curat, pur şi neatins de nici un demon interior sau exterior.
Târziu, poate nu prea târziu, mi-am dat seama că existenţa cea mai frumoasă nu sta în deşertul sufletului şi nici în absenţa demonilor, ci tocmai în acceptarea şi împăcarea sinelui cu sinele celuilalt, îmbrăţişarea fiecărui demon în parte şi a tuturor laolaltă. Învăţ. Învăţ să dansez cu toţi demonii şi cu toate nemulţumirile, cu toţi oamenii pe care vreodată i-am găsit şi cărora le-am dat voie să-mi facă rău.

Sufăr. Şi-mi place să sufăr. Iubesc durerea fiecărei bucăţi care se rupe din mine. Sunt cel mai neobişnuit om pe care l-am iubit vreodată. Cu fiecare lacrimă pe care o regăsesc pe obrazu-mi iubesc mai mult singurătatea în care mă scufund. Fiecare suspin mă readuce la viaţă. Salut fiecare demon cu care mă întâlnesc pe drum şi îl iubesc.
Simt o pustietate care mă îmbrăţişează şi de a cărei căldură mă bucur cu fiecare centimetru din mine. Binecuvântez nefericirea singurătăţii şi reconstruiesc un univers absurd, un paradox în care mă învârt, o dorinţă care pârjoleşte de a avea toţi oamenii în jur, şi, în acelaşi timp, dorinţa de a fi singură, cu toate ale mele.
N-am nimic şi, cu toate astea, deţin tot universul. O lumină ce mă transpune în fiecare eu care am fost vreodată. Câţi dintre voi reuşesc să fie un singur om toată viaţa? Eu nu mă văd rămânând aceeaşi mereu. Poate pentru că nu m-am cunoscut niciodată îndeajuns de bine, poate pentru că nu mi-am acordat niciodată suficient timp pentru a mă accepta în complexitatea gândurilor care m-au construit, poate că genetic nu sunt structurată să fiu liniară în orice aş face.
Nu am rămas niciodată aceeaşi şi nu m-am cunoscut niciodată în cele mai mici detalii ale fiinţei mele. Nu mi-am acordat niciodată şansa de a fi eu însămi şi de a nu mă lăsa influenţată de orice s-ar fi întâmplat în jur. M-am transpuns în pielea fiecărui om pe care l-am iubit sau l-am urât vreodată, în fiecare carte în ale cărei pagini m-am rătăcit, în fiecare zi pe care am trăit-o. Nu am fost nicicând eu, dar întotdeauna m-am acceptat. Cu toate ale mele. Cu ce-am iubit, cu ce am urât, cu ce am adorat şi cu ce am zâmbit. M-am acceptat şi am acceptat oamenii de lângă mine. Unii mi-au zis că am acceptat prea multe, alţii că nu am fost în stare să mă compromit mai mult. Unii au plecat, mulţi au rămas. Mai mult decât ei, eu însămi am plecat de prea multe ori şi nu am mai avut unde mă întoarce.

Mă iubesc pe mine de-acum mai mult decât am iubit vreodată oricare alt eu. Îmi iubesc singurătatea şi mă scufund în braţele ei. O accept şi o îmbrăţişez ca atare. Pentru că ştiu că imediat nu voi mai fiu eu şi nu mă voi mai bucura de ea. Imediat ce voi găsi un alt om în care să mă transform. Singurătatea mea e mai frumoasă ca a nimănui altcuiva. E a mea şi mă acceptă aşa cum sunt. În dimineţile în care mă trezesc ciufulită, în zilele în care îmi pun tocuri şi în zilele în care zac mahmură în pat. Singurătatea mea mă lasă să fiu eu, aşa cum sunt. Îmi dă voie şi chiar mă obligă uneori să stau de vorbă cu mine, să-mi caut sufletul, să mă duc înăuntrul lui şi să-l ţin în braţe, chiar şi cu forţa. În singurătatea mea pot să construiesc orice scenariu vreau legat de mine şi de viitorul meu, pot să mă transform în orice personaj al fiecărei cărţi pe care o citesc, pot să fiu una cu stiloul care aleargă disperat pe o hârtie.
Eu cu mine îmi sunt suficientă acum, să mă bucur de mine şi toate ale mele. Iar dacă vreodată am să mai găsesc vreun om în care să mă transform, îmi doresc ca din eu de acum să păstrez un singur lucru: singurătatea mea. Singurătatea cu care am început să dansăm aceeaşi paşi de vals. Momentele mele cu mine şi cu gândurile mele, puterea de a mă iubi în continuare, de a mă accepta fără nici un “dar”.
Eu n-am greşit niciodată. Pentru că nu mi-am trădat sufletul niciodată, nici măcar atunci când era întreg. Am făcut aşa cum am simţit, indiferent de argumentele logice. Nu am greşit niciodată! Am fost eu de fiecare dată, chiar dacă o altă eu în fiecare situaţie şi în fiecare om.
Iar dacă îmi doresc să mai păstrez ceva, este puterea mea absolută de a fi autentică în singurătate, ca nimeni altcineva.

Mă așez în mijlocul patului, golesc sticla de Garrus rose și îmi aprind o țigară de foi. Trag cât pot de adânc fumul în piept, de parcă în felul ăsta aș sorbi toată gloria momentului care tocmai s-a încheiat. Pe terasă îl văd cum se încheie la cămașă și cum încearcă să se ferească de vântul care îi încurcă pletele și îi răvășește barba.
Are ședință cu brigadă.
Intră în cameră și îmi zâmbește în cel mai masculin fel pe care l-am văzut vreodată în viața mea. Ochii verzi și barba deasă îi întregesc figura și îl așează în dicționar la definiția cuvântului „perfect”. Fizic vorbind, altceva nu mă interesează. Ah, ba da. Mă interesează că este singurul care mi-a acceptat nebunia și îndârjirea de a nu mă mai implica emoțional în nici un fel. Ba chiar a părut a aprecia sinceritatea când i-am înșirat motivele, majoritatea carnale, pentru care accept întâlnirile săptămânale.
Îmi ia paharul din mână și inspiră aproape la fel de însetat cum am tras eu din țigară. Amândoi avem motive de sărbătorit. Diferite. Îmi dă înapoi paharul și îi întind țigara. Trage două fumuri și mă săruta. I-a rămas pe buze aromă de vin și un puternic gust dulce de la țigară. Barba poartă un amestec de mirosuri. Primăvară cu cireșe amare, puțin tutun și mult Terre d'Hermes. Închid ochii și savurez zgomotul pe care îl face ușa când se închide în urma lui.
Termin țigara, mă ridic din pat și mă duc pe tereasa, unde într-o cană verde mă așteaptă cea mai amară cafea pe care mi-ar fi putut-o face cineva. Ăsta este alt lucru pe care îl ador la el. Face cea mai bună cafea. Dacă închid ochii în timp ce adulmec cana, mă trezesc fix în mijlocul plantației de cafea, în ziua recoltei.
Îl iubesc. Îl iubesc pentru că nu îl pot iubi. Îl iubesc pentru că e tot ce mi-am dorit vreodată mai mult de la un bărbat, dar nu mă pot îndrăgosti de el. Îl iubesc și mai tare pentru că nu e tu. Pentru că îmi acceptă toate nebuniile, ifosele și excesele de personalitate, pentru că nici măcar pentru o clipă nu am simțit că ar vrea să fiu altceva decât sunt, decât ceea ce îi spun că sunt. Îl iubesc pentru că știe cât de mult îmi place dimineața să mă îmbrac cu cămașa lui și nu o duce la spălat. Îl iubesc în toate felurile în care n-am iubit vreodată, îl iubesc de zeci de ori mai mult pentru că nu îl pot iubi așa cum te-am iubit pe tine.
El e tot ce nu ești tu. Tu ești ultimul bărbat pe care l-am iubit. Nu cel din urmă, nu cel mai recent. Ești ultimul și singurul. Cea mai frumoasă iubire din câte au existat pe pământ. Nici nu mai contează ce-a fost, de ce așa, de ce atunci și de ce acolo. Ce contează e că ai rămas. Și că azi, după aproape trei ani, tot te iubesc. Mai mult chiar decât atunci. Îți păstrez în nări mirosul pielii când ieși de la duș, mâinile lungi cu degete subțiri cum se joacă pe spatele meu, buzele moi pe fruntea mea. Pistruii, ochii albaștri și părul blond rămân în continuare imaginea sufletului meu de bună dimineața. Nu ți se întâmplă să auzi câteodată cum te strigă cineva “spiriduşule”? Eu sunt.
Azi sărbătoresc victoria faptului că nu te-am uitat. Când m-am trezit de dimineață ți-am simțit mirosul și am știut că nu te-am uitat. Că te iubesc la fel de mult, ba chiar mai mult. Că tu ești tot ce e mai frumos și drag în tot din jur. E bine. E zâmbet în tot, în suflet și simțire. E dor de tine, e aducere-aminte. O aducere aminte care face bine. Prima care nu doare, care nu sfâșie tot ce găsește în cale, de la piele până la cel mai adânc colț de suflet. De ce azi? Pentru că azi a fost și ieri, va fi și mâine și va fi în fiecare zi în care voi fi cu tine.
El e aici, tu mai mult decât el. Pe tine te iubesc pentru că pot să te iubesc, iar pe el îl iubesc pentru că nu pot să-l iubesc. E o amestecătură de sentimente și trăiri pe care le pot înțelege doar eu și tu, dacă te uiți atent. Pentru că amestecătura asta e scrijelită pe ultima bucată de suflet rămasă, bucată care e întru-totul TU.
L-am călcat de atâtea ori în picioare și l-am frânt de atâtea ori încât mi-e milă de el să-l mai chinui și să adun toate bucățile în încercarea de a reface din el un suflet întreg. Mi-e bine așa.
Mi-e bine cu tine departe și mai aproape ca nimeni altcineva; mi-e bine cu el, cu pielea lui închisă și barba care miroase a trabuc, mi-e bine cu mine, femeia care a fost în stare să te iubească mai mult decât propria-i ființă, mai mult decât a putut duce sufletul încă aproape întreg. Atunci.
Mi-e bine cu primăvara din suflet, cu soarele în ochi și vântul în păr. Dacă orice altceva pot explica, asta e paradoxul pe care nimeni nu l-ar putea înțelege vreodată, iar eu n-am să încerc să-l explic.
Iar în toată aducerea asta aminte nu-mi mai doresc decât să fii cel puțin la fel de fericit pe cât te simt eu, pe cât mă face el de fericită.
Și sunt fericită pentru că îl pot ferici pe el. Astăzi i-am promis că o să mergem în Vamă. Vama mea, pe care n-am mai arătat-o nimănui. Și o să ne plimbăm în picioarele goale, pe nisipul rece, prin locurile unde n-am mai dus pe nimeni niciodată. I-am văzut chipul cum se luminează și ochii fremetând de nerăbdare când i-am confirmat că e bucată din mine și-l voi face părtaș la toate minunile pe care Universul mi le-a arătat mie, femeia care te iubește mai mult decât ar putea-o face oricare alta.
În primăvara asta care-mi aparține în întregime nu sunt a lui. Și nici a ta. Sunt a mea, și numai a mea, a nimănui altcuiva. Explodez de iubire în tot ce mă înconjoară, mai ales în el, omul pe care-l iubesc pentru că n-am să-l pot iubi niciodată.
Bărbatul meu cu zâmbet de copil!

Mai trag un fum din ultima țigară și sorb ultima gură de cafea. În gând, cu ochii închiși, îi jur că am să-l iubesc mereu, atât de mult și-atât de în tihnă, încât nu am să-l distrug niciodată îndrăgostindu-mă de el cu adevărat, și-am să-i păstrez măcar lui sufletul întreg.
Se-aude cheia în ușă. Sar de pe scaun, arunc pe noptieră cămașa și-i sar în brațe. Niciunde pe lumea asta nu e mai acasă decât e acum în Matei Voievod, 6, în casa veche, cu ferestre înalte, în camera de la parter.

La mulţi ani, ŢIE!

Astăzi este ziua în care s-a născut cel mai important om din viața mea. Fără nici un fel de exagerare.

Am căutat miliarde de cuvinte prin care să-ți spun cel mai frumos La mulți ani! pe care ți l-am spus vreodată, dar niciunele nu par a se așeza cum trebuie și să transmită toate câte mi se-nvalmasesc în minte. Am să aleg, de data asta, să nu-ți spun tocmai un La mulți ani!, ci mai degrabă să-ți spun de ce ești TU cel mai important om din viața mea.

Consider că a venit momentul să vorbesc despre asta. Să recunosc, în mod asumat și cât se poate de public, că te iubesc.
Nu e ceva ce am descoperit sau ceva ce a început acum. E ceva ce sunt convinsă că simt de aproape 27 de ani, și, dacă teoria științifică se aplică și în cazul ăsta, conștientizez de 23 de ani.
Nu pot găsi un alt moment mai potrivit decât ăsta să îți mulțumesc.
Pentru toate nopțile nedormite din cauza mea (nu știu exact câte au fost), pentru tot timpul pe care mi l-ai dedicat, pentru că ți-ai dorit mai mult decât oricine altcineva să reușesc. Și pentru toată răbdarea pe care ai avut-o când m-ai învățat să vorbesc și te-ai încăpățânat să zic "Rață" din prima, și pentru problemele la matematică la care m-ai ajutat în toate vacanțele de vară, pentru că mi-ai pus în braţe într-o vară "Domnul Trandafir" şi m-ai obligat să-l citesc (atunci am descoperit pasiunea pentru cărţi), dar mai ales pentru toate celelalte momente în care adolescentul rebel a hotărât să se manifeste.

Îți mulțumesc ȚIE, pentru că ceea ce sunt astăzi ți se datorează într-o proporție copleșitoare. Cele mai importante lecții legate de umanitate și iertare de la tine le-am învățat. Verticalitatea și indulgența tot de la tine le-am învățat. Fără să știi, ai lăsat cea mai mare amprenta asupra dezvoltării mele de până acum. Pentru că nu a existat vreun moment când, aflată în fața unei răscruci și neștiind pe care drum să apuc, să nu mă gândesc ce ai zice tu. Iar asta m-a ajutat de cele mai multe ori să iau deciziile cele mai bune pentru mine.
Îți mulțumesc pentru atunci când te-ai bucurat împreună cu mine, pentru atunci când m-ai certat și când m-ai învățat, pentru atunci când m-ai făcut să înțeleg care-i diferența dintre bine și rău.

Iertare mi-am cerut în nerepetate rânduri, pentru idioțeniile făcute de-a lungul timpului. Dar să-ți spun că te iubesc, nu mă întreba de ce, n-am avut niciodată curajul.
Dacă aș fi putut alege unde să mă nasc și alături de cine, cred că nu aș fi putut face niciodată o alegere mai bună. Iar dacă a fost alegerea mea, atunci nu pot decât să o consider ca fiind prima și cea mai bună decizie luată vreodată.

Din tot sufletul îmi doresc ca niciodată să nu existe vreun moment care să fim nevoiți să ne despărțim sufletește. Indiferent cât de departe am fost vreodată, întotdeauna eu am fost lângă tine și știu că și tu. Chiar dacă nu ai recunoscut-o niciodată. Că doar, de, e o trăsătură de familie și ne e teamă să ne spunem diverse, cu voce tare.
Ești cel mai important om din viața mea! Să nu uiți niciodată cât te iubesc și cât insemni pentru mine.
Ceea ce sunt astăzi ți se datorează în cea mai mare parte ție!

Pentru toate astea şi pentru toate celelalte, îţi mulţumesc!
Îmi doresc să ai o viaţă plină numai cu bucurii, cât se poate de multă sănătate şi linişte!
La mulţi ani!

Ce îţi spun când nu ne vorbim

Unde eşti? Ce faci? Cu cine eşti? La ce te gândeşti? De ce ai plecat? De ce nu eşti aici? Ce simţi? Aaaaaaaa! Doare! Rău! Mă apasă ceva în capul pieptului. Tare! Nu pot să respir! Aaaaaauuuuu!
Unde eşti? De ce nu pot să respir? Mă apasă, rău. Insuficienţă cardiacă (dacă o exista aşa ceva)? Nu! Insuficienţă respiratorie? Poate. Cu siguranţă insuficienţă sentimentală! Da, da. Nu te uita aşa. Nu e o boală inventată de mine. Tu ai născocit-o când ai ales să pleci niciunde! Apropos, unde eşti?
Răspunde, zi ceva! Nu. Taci. Mai bine taci. Ştiu ce vrei să-mi zici, dar nu vreau să aud. Nu acum. Nu încă!
Te iubesc. Mi-e dor de tine. De ce fugi? Nu cred. Refuz să accept că dintr-o dată nu mă mai iubeşti. Ca şi cum te-ai trezit într-o dimineaţa şi-ai ales, în timp ce te spălai pe dinţi, să n-o mai faci.
Şi cu toate astea, taci. Dar tăcerea ta face mai mult decât un milion de cuvinte.
Uiţi că eu n-am nevoie de cuvinte ca să te înţeleg. Uiţi că te aud mai ales atunci când nu vorbeşti. Iubirea dintre noi e dincolo de orice şi-ar putea vreodată cineva imagina, raţional vorbind. Te simt. Cu toată fiinţa mea, până în vârful degetelor de la picioare. Te simt acum mai mult decât oricând altă dată, deşi ai fugit la kilometri distanţă.
Fug. Fug oricât de departe pot de o discuţie "între patru ochi". Ce-o să-mi spui? " Ştii, te-am iubit până aproape am murit amândoi de atâta iubire, dar în timpul ăsta cât nu ne-am văzut, nu te-am mai iubit şi nici n-am continuat să o fac când m-am întors." Sau ce?
Te-am iubit atât de tare încât mi-am dat voie să mă pierd în tine, să devin una cu tine şi să-ţi încredinţez tot ce-mi aparţinea mie. Încă mai simt că suntem unul şi acelaşi. Un singur om, un singur suflet, o singură fiinţă. Noi, într-un întreg, şi restul lumii. Şi încerc disperată să mă desprind de tine, să redevin eu, singură. Dar cum? Învaţă-mă tu! Pentru că eu nu ştiu să fiu fără tine.
Ştiu că nu e timpul, momentul şi alte miliarde de scuze ca să n-o spun. Dar dacă nu când simt, atunci când?
Ştiu că nu mai are nici un rost. Nimic. Din ce-a fost, din ce simt, din ce spun.
Mi-e dor de tine! Cu fiecare celulă din mine... mi-e dor! E o copilărie să simt atâta dor. Credeam că sunt mai puternică... Super-Sabina, nu?!
Mi-e dor de tine şi nu pot nici măcar să mai respir când ştiu că nu eşti bine şi eu nu sunt acolo să te ţin de mână.
Mi-e dor de noi... Rămâi cel mai frumos vis pe care l-am trăit vreodată!
Învaţă-mă să nu te mai iubesc. Eu singură nu ştiu cum. Tu m-ai învăţat să te iubesc, tu să mă înveţi să n-o mai fac. Mai ales că ţie îţi atât de uşor să nu mă mai iubeşti. Presupunând că m-ai iubit vreodată. Să ştii că în nebunia clipelor fără tine ţi-am pus la îndoială iubirea. Dacă, cât, cum?! Pentru că eu nu înţeleg cum poţi azi să iubeşti şi mâine să-ţi treacă. Până şi o toxiinfectie alimentară ţine mai mult. Asta în cazul în care m-ai iubit vreodată şi relaţia noastră nu a fost o nevoie acută a ta de a umple un gol. Pseudorelatie... Mă rog, chestii de nuanţă.
Ieri a fost 22. Mai ştii? 22 cu flori. Le-am închis într-o cutie de lemn şi am ascuns-o bine până când voi fi gata să îmi amintesc de fiecare moment minunat care a venit cu fiecare floare.
Felicitări! Pentru un actor accidental ţi-ai jucat rolul impecabil. Intenţionat sau nu! Şi dacă mă străduiesc puţin cred că reuşesc să te şi aplaud.
Ieri, pe 22, nu mi-ai adus nici o floare. Nu ştiu de ce în naivitatea mea mă aşteptam să o faci. Eu să ies din birou şi tu să mă aştepţi cald, cu zâmbetul pe buze ca de obicei, şi cu flori. Copil prost, care-a văzut prea multe filme de Hollywood. Ce cretinătate! Doar te-am văzut alaltăieri şi n-ai avut nici o tresărire, nici o licărire în ochi. Nu ştiu de ce mă aşteptam să te schimbi de la o zi la alta.
Te iubesc. Te iubesc atât de tare încât am început să te urăsc. Nu mai pot. Absenţa ta doare al dracului de tare. Mă doare carnea pe mine. Fizic! Unde dracului eşti?
Nu eşti vinovat de nimic. Eu. Eu sunt cea care a făcut alegerea de a te alege pe tine. De a se îndrăgosti, de a dărâma toate zidurile şi de a-şi călca sufletul în picioare. Eu şi nimeni altcineva.
Poate doar pentru că m-ai încurajat să dărâm zidurile şi mi-ai repetat obsesiv, până am ajuns să te cred, că nu trebuie să-mi fie frică de noi.
Era seară, frig sau cald, nu mai ştiu, şi în drumul spre casă (a ta) am început să plâng. Ai oprit maşina şi m-ai întrebat ce s-a întâmplat. Ţi-am zis că-mi este frică. Că abia am reuşit să-mi pun sufletul cap la cap şi că nu mai pot, încă o dată, să-l calc în picioare. M-ai sărutat şi apoi mi-ai şters fiecare lacrimă care mai rămăsese rătăcită pe obraji sau înnodată în barbă. Mi-ai zis încă o dată să nu-mi fie frică de noi.
În aceeaşi seară ţi-am recunoscut că mi-au căzut toate zidurile şi că a mai rămas un singur colţ în picioare şi că-mi e frică de ce se va intampla când va cădea şi el.
M-ai aşezat pe genunchii tăi, mi-ai luat faţa în mâini şi mi-ai zis aşa:
"Nu vreau să dărâmăm şi bucata aia. Vreau să rămână acolo şi în fiecare zi să o colorăm cu mii de culori şi în fiecare dimineaţa să vin şi să îţi spun "TE IUBESC"!"
Ăsta a fost primul din infinitul ce aveau să vină. Şi te-am iubit! Şi încă te iubesc! Atât de mult că nu ştiu dacă e mai mare durerea că nu mai eşti aici să-mi spui în fiecare dimineaţă că mă iubeşti şi dorul de tine, sau dacă mai mult sunt fericită că te-am găsit, chiar şi numai pentru puţin.
Te iubesc! Şi îmi e dor de tine şi mor încet că nu ştiu unde ai fugit!

Ăsta trebuia să fie un mail, dar a murit într-un draft, pentru că celelalte două mailuri au murit aşteptând un răspuns. Aşa că mai degrabă e o scrisoare deschisă. Măcar aşa nu mai aştept nici un răspuns. Dacă mai ai ochi sa citeşti, urechi să auzi sau suflet să simţi.
A ta şi pentru totdeauna...

Într-un fel, care până şi mie îmi este străin, am reuşit, şi încă reuşesc, să-mi păstrez puterea de a iubi în ciuda nimicniciei care se întâmplă în jur. Chiar dacă de cele mai multe ori în spatele fortăreţei pe care am ridicat-o dintr-un simţ al apărării exagerat.
Azi, iată-mă din nou, iubind cu o sete mai mare decât a unui rătăcit în deşert. TOT! Nu mai văd nimic decât un vesel pastel în tot ce mă înconjoară. Iubesc zâmbetul pe care îl întâlnesc dimineaţa şi căruia îi răspund şi mai larg, chiar dacă uneori se întâmplă să fie doar un zâmbet într-o oglindă. Iubesc mirosul de verde crud care răsare dimineaţă din iarbă proaspăt tăiată, iubesc parcul plin de copii pe care îl văd din balcon, iubesc zâmbetele oamenilor pe care îi întâlnesc pe stradă.
Mai mult decât oricând iubesc oamenii care mi-au făcut rău de-a lungul vremurilor, intenţionat sau nu. Pe cei care m-au ocărât sau pe cei care m-au alintat. Pe cei care m-au înălţat pe piedestaluri sau pe cei care mi-au reproşat că sunt un om de nimic. Pe toţi, deopotrivă, fără nici o diferenţă.
Dar cel mai mult te iubesc pe tine. Mulţumesc. Pentru că m-ai lăsat dezgolită în văzul întregii lumi, fără nici o armă cu care să mă apăr. M-ai convins să dărâmăm împreună toate zidurile pe care le ridicasem în atâţia ani pentru ca mai apoi să-mi arăţi goliciunea lumii. M-am speriat la început şi am încercat să-mi acopăr ruşinea cu ce am avut la îndemână. Părul fluturat de vânt era prea scurt, mâinile prea lungi, iar genele de prisos. Apoi am încercat să mă acopăr cu lacrimi. Dar nu au făcut altceva decât să atragă şi mai mult privirile curioase ale trecătorilor.
Apoi... apoi am început să zâmbesc. Ştiam că oamenii fug de fericirea altora, de teamă că traiul celor fericiţi e mai îndestulat decât al lor, dar îmi lipsea confirmarea. E adevărat. Oamenii nu vor să ştie de ce zâmbeşti. De ce plângi? O, câte poveşti se nasc şi câtă curiozitate stârneşti. De ce râzi sau de ce zâmbeşti? Arareori un masochist se opreşte, se uită întrebător şi pleacă mai departe cu întrebarea încă tremurându-i pe buze.
Am reuşit. Acolo, în mijlocul universului pe care eu singură îl creasem pentru noi doi şi în care, dintr-o dată, rămăsesem doar eu, am început să zâmbesc. Simplu şi fără tine. Pentru asta pe tine te iubesc cel mai mult dintre toţi. Abandonându-mă mi-ai dat curajul de a îndrăzni să zâmbesc singură. Fără să simt nevoia unui alt zâmbet care să mă însoţească. Mulţumesc. Uită de toate celelalte vorbe pe care ţi le-am spus vreodată. Sunt de prisos şi nu-şi mai au rostul.
Iubesc! Iubesc tot ce mă înconjoară. Iubesc valurile în care m-am regăsit. Iubesc sărutul sărat şi pătimaş pe care l-am lăsat în Vamă. Iubesc muzica şi trăirile şi toţi oamenii pe care i-am întâlnit în timpul ăsta de când nu mi-a mai fost ruşine să-mi descopăr nuditatea sufletului şi nurii iubirilor care au murit în mine.
Iubesc zidurile pe care le-am ridicat într-un timp invariabil mai scurt decât înainte. Iubesc frescele pe care le-am desenat în interior şi tabloul tău, agăţat deasupra geamului prin care văd lumea zilnic, ca o alarmă ce-mi aduce aminte că zidurile sunt parte din mine şi că distrugerea lor nu va duce la nimic decât la ridicarea altora noi.
Iubesc geamul ăsta prin care văd lumea zilnic. Iubesc faptul că mă pot ascunde în spatele lui şi să iubesc tot ceea ce iubesc fără ca nimeni să nu-mi vadă slăbiciunea.
Îmi iubesc capacitatea de a-mi ascunde durerile sufletului, chiar şi când ele pârjolesc tot ce găsesc în interiorul zidurilor. Iubesc chiar şi mai mult disimularea zâmbetelor.
“Deţin cu atâta măiestrie arta disimulării încât v-am făcut pe toţi să credeţi că sunt fericită!”

À bientôt

Cumva, într-un fel, am reuşit să ajung la capăt. La capătul unui vis, al unei dorinţe, al unei speranţe. Mă simt de parcă aş fi reuşit să ajung la capătul unei vieţi. Am reuşit e puţin spus, având în vedere luptele pe care le-am dus de-a lungul vremii. Cu oamenii mai puţin, cu timpul mai des, iar cele mai rele cu demonii dinăuntrul meu.
Am ajuns în punctul în care simt că nu mai am nimic. Nimic de pierdut. Prietenii nu-mi aparţin ca să-i pot pierde. Nimeni nu-mi aparţine. Faptul că mă aflu în universul unora e doar o întâmplare. Tristă uneori.
Am văzut şi simţit atâtea încât nimic nu mă mai uimeşte. Încrederea pe care le-am acordat-o unora am plătit-o scump. Prea scump. Iubirea şi devotamentul aproape m-au doborât iremediabil.
Şi-atunci mă întreb cine sunt şi ce rost mai are măcar să încerc să mă lupt?! E o întrebare la care acum câţiva ani aşteptam răspuns. Azi insist să nu îl primesc.
Nu poţi să vii şi să pleci când ai tu chef. Nu poţi să dispari fără nici un cuvânt. Nimic nu-ţi dă dreptul să condamni un om, prin tăcere. E inuman. În cel mai general mod cu putinţă şi valabil pentru orice situaţie din viaţă.
Încearcă să faci un exerciţiu de imaginaţie. De data asta, faci schimb de locuri cu celălalt. Şi o să fii tu cel care iubeşte, cel care crede, cel care speră. Şi într-o zi te trezeşti singur, în mijlocul tuturor.
Şi nu e nici pe departe ceea ce ţi-ai dorit. Când te trezeşti singur, în mijlocul tuturor, când n-are cine-ţi întinde o mână, când nu ai cui să zâmbeşti. Abia atunci începi să crezi că viaţa ta e doar un vis, din care, cu disperare, vrei să te trezeşti.
Şi ce faci atunci? Nu faci nimic. Te aşezi şi dormi. Şi ţi-ai dori ca somnul să se termine când vei fi uitat de tot şi de toate. Dar nu poţi. Societatea şi viteza cu care se petrec lucrurile nu-ţi dau voie să te opreşti. Nu ai forţa materială şi nici fizică să fugi, să te ascunzi, să uiţi. Nu eşti singur împotriva tuturor. Eşti singur şi atât. Şi ca să eviţi dramele şi mila şi cuvintele de complezenţă, ce faci? Zâmbeşti. Un zâmbet fals, pe care nu-l mai citeşte nimeni.
Încerci să-ţi pui o armură, şi să mergi mai departe. Să faci să pară că totul e bine.
Şi când inevitabil cineva întreabă ce e cu faţa asta, de câteva zile, cineva răspunde în locul tău. "Nu doarme!" Şi e bine. E bine că lumea să creadă că faţa posomorâtă se datorează doar câtorva nopţi de nesomn. E bine că nimeni nu vede mizeria în care te zbaţi şi nimicnicia pe care o simţi.
Când pui lacăt pe toate uşile şi nu dai nimănui răgazul să observe ce e dincolo de zid îţi acorzi ţie timp. Şi răgazul necesar să cauţi soluţii şi variante şi metode să ieşi. Te aduni, tu pe tine, pentru că nu ştie nimeni să lipească bucăţile aşa cum o faci tu.
Dar e o chestiune de timp până când toată lumea să înţeleagă că nu e chiar totul cum vrei să fie. Şi tu nu-ţi mai permiţi să nu-ţi fie bine.
Şi atât. Că sună ceasul, şi trebuie să te ridici şi să abandonezi patul şi pijamalele în care ai zăcut bolnav de victimita.
Şi ţii capul sus încercând să te comporţi altfel decât simţi, ca oamenii să nu vadă decât zâmbet şi cel mult o faţă obosită.
Şi o să fie bine, ştii. E doar o chestiune de timp.