Mă așez în mijlocul patului, golesc sticla de Garrus rose și îmi aprind o țigară de foi. Trag cât pot de adânc fumul în piept, de parcă în felul ăsta aș sorbi toată gloria momentului care tocmai s-a încheiat. Pe terasă îl văd cum se încheie la cămașă și cum încearcă să se ferească de vântul care îi încurcă pletele și îi răvășește barba.
Are ședință cu brigadă.
Intră în cameră și îmi zâmbește în cel mai masculin fel pe care l-am văzut vreodată în viața mea. Ochii verzi și barba deasă îi întregesc figura și îl așează în dicționar la definiția cuvântului „perfect”. Fizic vorbind, altceva nu mă interesează. Ah, ba da. Mă interesează că este singurul care mi-a acceptat nebunia și îndârjirea de a nu mă mai implica emoțional în nici un fel. Ba chiar a părut a aprecia sinceritatea când i-am înșirat motivele, majoritatea carnale, pentru care accept întâlnirile săptămânale.
Îmi ia paharul din mână și inspiră aproape la fel de însetat cum am tras eu din țigară. Amândoi avem motive de sărbătorit. Diferite. Îmi dă înapoi paharul și îi întind țigara. Trage două fumuri și mă săruta. I-a rămas pe buze aromă de vin și un puternic gust dulce de la țigară. Barba poartă un amestec de mirosuri. Primăvară cu cireșe amare, puțin tutun și mult Terre d'Hermes. Închid ochii și savurez zgomotul pe care îl face ușa când se închide în urma lui.
Termin țigara, mă ridic din pat și mă duc pe tereasa, unde într-o cană verde mă așteaptă cea mai amară cafea pe care mi-ar fi putut-o face cineva. Ăsta este alt lucru pe care îl ador la el. Face cea mai bună cafea. Dacă închid ochii în timp ce adulmec cana, mă trezesc fix în mijlocul plantației de cafea, în ziua recoltei.
Îl iubesc. Îl iubesc pentru că nu îl pot iubi. Îl iubesc pentru că e tot ce mi-am dorit vreodată mai mult de la un bărbat, dar nu mă pot îndrăgosti de el. Îl iubesc și mai tare pentru că nu e tu. Pentru că îmi acceptă toate nebuniile, ifosele și excesele de personalitate, pentru că nici măcar pentru o clipă nu am simțit că ar vrea să fiu altceva decât sunt, decât ceea ce îi spun că sunt. Îl iubesc pentru că știe cât de mult îmi place dimineața să mă îmbrac cu cămașa lui și nu o duce la spălat. Îl iubesc în toate felurile în care n-am iubit vreodată, îl iubesc de zeci de ori mai mult pentru că nu îl pot iubi așa cum te-am iubit pe tine.
El e tot ce nu ești tu. Tu ești ultimul bărbat pe care l-am iubit. Nu cel din urmă, nu cel mai recent. Ești ultimul și singurul. Cea mai frumoasă iubire din câte au existat pe pământ. Nici nu mai contează ce-a fost, de ce așa, de ce atunci și de ce acolo. Ce contează e că ai rămas. Și că azi, după aproape trei ani, tot te iubesc. Mai mult chiar decât atunci. Îți păstrez în nări mirosul pielii când ieși de la duș, mâinile lungi cu degete subțiri cum se joacă pe spatele meu, buzele moi pe fruntea mea. Pistruii, ochii albaștri și părul blond rămân în continuare imaginea sufletului meu de bună dimineața. Nu ți se întâmplă să auzi câteodată cum te strigă cineva “spiriduşule”? Eu sunt.
Azi sărbătoresc victoria faptului că nu te-am uitat. Când m-am trezit de dimineață ți-am simțit mirosul și am știut că nu te-am uitat. Că te iubesc la fel de mult, ba chiar mai mult. Că tu ești tot ce e mai frumos și drag în tot din jur. E bine. E zâmbet în tot, în suflet și simțire. E dor de tine, e aducere-aminte. O aducere aminte care face bine. Prima care nu doare, care nu sfâșie tot ce găsește în cale, de la piele până la cel mai adânc colț de suflet. De ce azi? Pentru că azi a fost și ieri, va fi și mâine și va fi în fiecare zi în care voi fi cu tine.
El e aici, tu mai mult decât el. Pe tine te iubesc pentru că pot să te iubesc, iar pe el îl iubesc pentru că nu pot să-l iubesc. E o amestecătură de sentimente și trăiri pe care le pot înțelege doar eu și tu, dacă te uiți atent. Pentru că amestecătura asta e scrijelită pe ultima bucată de suflet rămasă, bucată care e întru-totul TU.
L-am călcat de atâtea ori în picioare și l-am frânt de atâtea ori încât mi-e milă de el să-l mai chinui și să adun toate bucățile în încercarea de a reface din el un suflet întreg. Mi-e bine așa.
Mi-e bine cu tine departe și mai aproape ca nimeni altcineva; mi-e bine cu el, cu pielea lui închisă și barba care miroase a trabuc, mi-e bine cu mine, femeia care a fost în stare să te iubească mai mult decât propria-i ființă, mai mult decât a putut duce sufletul încă aproape întreg. Atunci.
Mi-e bine cu primăvara din suflet, cu soarele în ochi și vântul în păr. Dacă orice altceva pot explica, asta e paradoxul pe care nimeni nu l-ar putea înțelege vreodată, iar eu n-am să încerc să-l explic.
Iar în toată aducerea asta aminte nu-mi mai doresc decât să fii cel puțin la fel de fericit pe cât te simt eu, pe cât mă face el de fericită.
Și sunt fericită pentru că îl pot ferici pe el. Astăzi i-am promis că o să mergem în Vamă. Vama mea, pe care n-am mai arătat-o nimănui. Și o să ne plimbăm în picioarele goale, pe nisipul rece, prin locurile unde n-am mai dus pe nimeni niciodată. I-am văzut chipul cum se luminează și ochii fremetând de nerăbdare când i-am confirmat că e bucată din mine și-l voi face părtaș la toate minunile pe care Universul mi le-a arătat mie, femeia care te iubește mai mult decât ar putea-o face oricare alta.
În primăvara asta care-mi aparține în întregime nu sunt a lui. Și nici a ta. Sunt a mea, și numai a mea, a nimănui altcuiva. Explodez de iubire în tot ce mă înconjoară, mai ales în el, omul pe care-l iubesc pentru că n-am să-l pot iubi niciodată.
Bărbatul meu cu zâmbet de copil!

Mai trag un fum din ultima țigară și sorb ultima gură de cafea. În gând, cu ochii închiși, îi jur că am să-l iubesc mereu, atât de mult și-atât de în tihnă, încât nu am să-l distrug niciodată îndrăgostindu-mă de el cu adevărat, și-am să-i păstrez măcar lui sufletul întreg.
Se-aude cheia în ușă. Sar de pe scaun, arunc pe noptieră cămașa și-i sar în brațe. Niciunde pe lumea asta nu e mai acasă decât e acum în Matei Voievod, 6, în casa veche, cu ferestre înalte, în camera de la parter.