Ego sum

Mă apasă liniştea singurătăţii şi încep să-mi fiu recunoscătoare pentru puterea de a nu-mi mai compromite existenţa. Mă apasă dorul de mine şi de toate ale mele şi încerc să readun frânturile împrăştiate de vânturi în toate părţile, cu speranţa disperată că voi reuşi să reconstruiesc un eu care am fost odată, sau măcar un nou eu, un nou om de care să fiu mândră şi de care să mă bucur.

M-am împrăştiat în toate colţurile lumii, în toate oraşele prin care mi-au umblat paşii şi în toţi oamenii pe care i-am întâlnit vreodată în viaţa asta. M-am luptat cu demonii dinăuntrul meu şi am încercat să-i sufoc, crezând că ăsta este răspunsul unei existenţe desăvârşite: să fii curat, pur şi neatins de nici un demon interior sau exterior.
Târziu, poate nu prea târziu, mi-am dat seama că existenţa cea mai frumoasă nu sta în deşertul sufletului şi nici în absenţa demonilor, ci tocmai în acceptarea şi împăcarea sinelui cu sinele celuilalt, îmbrăţişarea fiecărui demon în parte şi a tuturor laolaltă. Învăţ. Învăţ să dansez cu toţi demonii şi cu toate nemulţumirile, cu toţi oamenii pe care vreodată i-am găsit şi cărora le-am dat voie să-mi facă rău.

Sufăr. Şi-mi place să sufăr. Iubesc durerea fiecărei bucăţi care se rupe din mine. Sunt cel mai neobişnuit om pe care l-am iubit vreodată. Cu fiecare lacrimă pe care o regăsesc pe obrazu-mi iubesc mai mult singurătatea în care mă scufund. Fiecare suspin mă readuce la viaţă. Salut fiecare demon cu care mă întâlnesc pe drum şi îl iubesc.
Simt o pustietate care mă îmbrăţişează şi de a cărei căldură mă bucur cu fiecare centimetru din mine. Binecuvântez nefericirea singurătăţii şi reconstruiesc un univers absurd, un paradox în care mă învârt, o dorinţă care pârjoleşte de a avea toţi oamenii în jur, şi, în acelaşi timp, dorinţa de a fi singură, cu toate ale mele.
N-am nimic şi, cu toate astea, deţin tot universul. O lumină ce mă transpune în fiecare eu care am fost vreodată. Câţi dintre voi reuşesc să fie un singur om toată viaţa? Eu nu mă văd rămânând aceeaşi mereu. Poate pentru că nu m-am cunoscut niciodată îndeajuns de bine, poate pentru că nu mi-am acordat niciodată suficient timp pentru a mă accepta în complexitatea gândurilor care m-au construit, poate că genetic nu sunt structurată să fiu liniară în orice aş face.
Nu am rămas niciodată aceeaşi şi nu m-am cunoscut niciodată în cele mai mici detalii ale fiinţei mele. Nu mi-am acordat niciodată şansa de a fi eu însămi şi de a nu mă lăsa influenţată de orice s-ar fi întâmplat în jur. M-am transpuns în pielea fiecărui om pe care l-am iubit sau l-am urât vreodată, în fiecare carte în ale cărei pagini m-am rătăcit, în fiecare zi pe care am trăit-o. Nu am fost nicicând eu, dar întotdeauna m-am acceptat. Cu toate ale mele. Cu ce-am iubit, cu ce am urât, cu ce am adorat şi cu ce am zâmbit. M-am acceptat şi am acceptat oamenii de lângă mine. Unii mi-au zis că am acceptat prea multe, alţii că nu am fost în stare să mă compromit mai mult. Unii au plecat, mulţi au rămas. Mai mult decât ei, eu însămi am plecat de prea multe ori şi nu am mai avut unde mă întoarce.

Mă iubesc pe mine de-acum mai mult decât am iubit vreodată oricare alt eu. Îmi iubesc singurătatea şi mă scufund în braţele ei. O accept şi o îmbrăţişez ca atare. Pentru că ştiu că imediat nu voi mai fiu eu şi nu mă voi mai bucura de ea. Imediat ce voi găsi un alt om în care să mă transform. Singurătatea mea e mai frumoasă ca a nimănui altcuiva. E a mea şi mă acceptă aşa cum sunt. În dimineţile în care mă trezesc ciufulită, în zilele în care îmi pun tocuri şi în zilele în care zac mahmură în pat. Singurătatea mea mă lasă să fiu eu, aşa cum sunt. Îmi dă voie şi chiar mă obligă uneori să stau de vorbă cu mine, să-mi caut sufletul, să mă duc înăuntrul lui şi să-l ţin în braţe, chiar şi cu forţa. În singurătatea mea pot să construiesc orice scenariu vreau legat de mine şi de viitorul meu, pot să mă transform în orice personaj al fiecărei cărţi pe care o citesc, pot să fiu una cu stiloul care aleargă disperat pe o hârtie.
Eu cu mine îmi sunt suficientă acum, să mă bucur de mine şi toate ale mele. Iar dacă vreodată am să mai găsesc vreun om în care să mă transform, îmi doresc ca din eu de acum să păstrez un singur lucru: singurătatea mea. Singurătatea cu care am început să dansăm aceeaşi paşi de vals. Momentele mele cu mine şi cu gândurile mele, puterea de a mă iubi în continuare, de a mă accepta fără nici un “dar”.
Eu n-am greşit niciodată. Pentru că nu mi-am trădat sufletul niciodată, nici măcar atunci când era întreg. Am făcut aşa cum am simţit, indiferent de argumentele logice. Nu am greşit niciodată! Am fost eu de fiecare dată, chiar dacă o altă eu în fiecare situaţie şi în fiecare om.
Iar dacă îmi doresc să mai păstrez ceva, este puterea mea absolută de a fi autentică în singurătate, ca nimeni altcineva.