In noaptea in care luminile se vor stinge,in ziua in care iubirea nu va mai fi printre ele atunci si sufletul isi va fi gasit linistea.
Iar vietile voastre vor continua a fi anoste si lipsite de haz,va veti imbata continuu cu soapte mincinoase si veti crede ca v-ati gasit desavarsirea.
Dar viata nu e totul.Dincolo de ea mai sunt mii de clipe de fericire,e chiar fericirea insasi.
Cand sufletul se duce dincolo de nori,cand ochii vor ramane vesnic inchisi,cand nici macar insasi lumina nu va mai patrunde pleoapele,abia atunci sufletul afla implinirea.
Iar singura lui menire aici,printre voi e doar o fuga nebuna spre fericire.
Dar voi nu veti pantrunde niciodata dincolo de trup.Iar sufletul vostru fuge de voi insiva.
Pentru ca voi nu mai visati,pentru ca mintea voastra nu o mai ia razna duminica dimineata.Pentru ca voi blamati moartea.
Nu ati ajuns inca la maturitatea deplina,la intelegerea mortii.Iubiti viata?Moartea face parte din viata,e chiar mai presus,e continuarea ei.
De ce refuzati cu totii sa credeti ca tineti in mana cheia portii de dincolo?
De ce nu acceptati ca luntrasul va va trece pe toti de apa Stixului ?Fiecare dintre voi isi are locul rezervat in barca.
Eu mi-am acceptam conditia umana.Am invatat sa ascult sufletul si pierdem nopti in sir comunicand.El,prin puterea lui m-a convins si pe mine.Iar acum alergam amandoi spre fericirea absoluta.
Nu mai sunt de mult printre voi.Din cand in cand ma mai amagesc,incercand sa inteleg simtirile voastre si atunci ma prind intr-o hora nebuna,intr-un joc de iele.
Dar atunci vad sufletul cum fuge de langa mine continuandu-si drumul mai dinainte inceput.
Ma desprind de voi si o iau la goana dupa el.Incep sa plang,sa il implor si ii promit ca nu o sa-l mai tradez niciodata.El se preface ca nu ma aude dar isi incetineste pasul si ma face sa inteleg cat de mare ii este iubirea pentru mine.
E adevarat,mi-a luat timp si spatiu,multe minute in care m-am tradat eu pe mine, mii de secunde de implorare si ani intregi de ratacire.
Dar acum,cand el ma iubeste neconditionat,cand ma accepta asa cum sunt,cand nu-mi cere nimic in schimb dar imi daruieste totul,acum cand stiu ca sufletul este numai al meu mi-am gasit drumul meu spre fericire.
Din cand in cand sufletul se poticneste pe drum,se agata in crengi,calca pe ghimpi sau se scrijeleste de cate o stanca si sangereaza.Atunci ii ofer alinare,il tin in brate,plangem amandoi dupa care ii cant.Sfarsim prin a-l imbraca in mine si parca se vindeca mai repede.
Asta pana cand isi revine si se hotaraste sa fie iar independent si pornim la drum din nou tinandu-ne de mana.
Fericirea mea nu e aici cu voi.E acolo,cu sufletul meu.
E un drum anevoios si plin de incercari,dar pana acum am razbit.Si simt ca sunt aproape de final.
De un singur lucru ma tem.Sa nu refuze luntrasul sa ne ia pe amandoi in barca...sau mai rau sa ne separe in grupuri,oameni si suflete.Pentru ca stiu ca nu o sa inteleaga ca eu nu mai sunt om de mult.M-am transformat in suflet.Si incerc sa conving sufletul ca de data asta sa ma imbrace el pe mine...