Poveste cu suflet...de azi

Cine a zis că sufletul moare? Eu. Şi încă de atâtea ori. Dar moartea sufletului meu nu e aceeaşi cu orice altă moarte fizică.
Azi, undeva printre rândurile unui mail, am găsit sufletul îngenuncheat de-atâta amar. Nu mai ştie să respire şi mai ales a uitat cum să iubească. Aş vrea să-i pun în braţe un clişeu, că totul o să fie bine, dar ne ştim de prea mult timp ca să-i zic vorbe de umplutură.
Învaţă-l să creadă, să spere, să viseze. Nu-i pune oprelişti şi lasă-l să zâmbească. Şi pe mine odată cu el. Dă-ne paloarea rozalie a vieţii. Pune în toţi porii fericire. Sau pune-o în suflet că o expirăm noi. Nu fugi. Ai rabdare cu mine. Acceptă-mi nebuniile şi zâmbetele. Nu fugi nici când râd, nici când în miezul nopţii se rostogolesc lacrimi pe obraji. Noi vrem să credem că poate fi şi bine. Ştii cum să faci asta? Noi nu. Noi ştiam doar să iubim, dar am uitat. Fii acolo să prinzi zâmbetul din cremenea dimineţii şi mâna ce ţi se plimbă prin păr. Umanizează-mă. Dă-mi suflarea cu care păpuşarul pune licărirea în ochii păpuşii şi cu care meşterul transformă lutul în diamant.
Ştii de când n-am mai zâmbit? Cum să-i spun sufletului că fericirea o să vină, când nu ştiu dacă tu, sau oricine, o poate aduce. Cum să-i pot spune că fericirea ţine o veşnicie, când el ştie că moare întotdeauna a treia zi? Îmi pare rău că nu poate să moară.
Mă aşez şi eu printre rândurile mailului şi ne plângem împreună veşnicia. Şi undeva, la celălalt capăt al lumii, într-o altă viaţă, e steaua noastră, în care credem de mici. Dar până acolo mai e mult, drumul greu şi lucrurile complicate. Viaţa de aici eşti tu şi restul. Şi nici unii n-aveţi răbdare cu noi.
Iar eu, în goana mea, mă ridic dintre litere, m-amestec în viaţă şi las sufletul plângând, undeva într-un inbox prăfuit.