M-am întâlnit cu el întâmplător pe stradă. Întâmplător, într-o zi caniculară de august. O zi în care mă trezisem de dimineaţă cu un sentiment de déjà vu, de parcă mă pregăteam să merg la cel mai mare concert al anului, un concert care se-ntâmplase cu un an în urmă. O zi în care mirosul gelului de duş îmi adusese aminte de dimineţile în care ne foloseam de scuza că ne grăbim ca să intrăm amândoi în duş şi ne acopeream cu acelaşi prosop. O zi în care până şi cafeaua avea gust de el.

Grăbită, cu tocurile afundându-se în asfalt şi cu toate gândurile care alergau spre el, m-am oprit brusc în mijlocul trecerii de pietoni, săgetată de o privire care mi se dusese până în suflet. Mi s-au înmuiat genunchii, iar pe şira spinării au început să curgă stropi de transpiraţii reci. Un alt déjà vu. Acela din seara în care mă îndrăgostisem de el.

Îmi era teamă să mă întorc, parcă ştiind că el era în spatele meu. Îmi era imposibil să cred că un oraş atât de mare putea să ne aducă împreună pe aceeaşi trecere de pietoni. Ştiam că programul nostru nu avea nimic în comun şi că întotdeauna am fost în contratimp. Chiar şi atunci când ne-am îndrăgostit. El prea devreme, eu prea târziu.
M-am întors şi tot universul a împietrit. Era acolo, la doi metri în spatele meu. Cu ochii mari, senini, dar mai goi şi mai trişti decât îi văzusem vreodată. Nici în ziua în care ne-am despărţit plângând în holul de la intrare nu-l văzusem atât de trist.
Era al meu, aşa cum fusese întotdeauna. Eu a lui, şi a nimănui altcuiva. Bunul şi nebunul meu!
Un tumult interior s-a produs într-o fracţiune de secundă şi toată furtuna care mocnea a răbufnit într-un plâns violent. Îmi doream să fug, să mă ascund, să nu-l mai văd. L-am apucat de mână şi l-am tras după mine pe trotuar, înainte ca maşina neagră care plecase în trombă, cu o secundă prea devreme, să ne izbească în plin. Mai târziu avea să-mi pară rău că am forţat destinul în ultima secundă. Oare e mai bine să murim împreună sau să trăim separaţi?!

Îl iubeam aşa cum o făcusem întotdeauna, mai mult decât ar fi putut-o face toată omenirea într-o viaţă întreagă.
Tristeţea de pe chipul lui mi-a răscolit toată fiinţa şi, dacă aş fi putut, aş fi murit acolo ca el să fie fericit. Obrazul nebărbierit purta în el un soi de nefericire care m-a sfâşiat de sus până jos în miliarde de bucăţi. Am zâmbit şi mi-am dat seama că tot plânsul de mai devreme nu se întâmplase decât în sufletul meu. Am întins mâna şi l-am mângâiat pe obraz cu toată dragostea pe care o aveam în mine. N-am văzut niciodată un zâmbet mai trist ca al lui în clipa în care mi-a simţit mâna pe pielea lui.

- Ce faci suflete?
- Iubirea mea, de când nu te-am văzut! Ce faci?
- Mă duc la birou. Tu?
- Eu alerg să rezolv cu actele pentru casă.
- Ce frumoasă eşti!
- Mi-e dor de tine.
- Te iubesc, suflete! – Şi prima lacrimă i s-a risipit în barba neîngrijită
- Eşti fericit?
- Sunt liniştit.
- Nu asta te-am întrebat. Eşti fericit?
- N-o să mai fiu niciodată fericit. Dar sunt liniştit şi asta-mi ajunge.
- Am fost în contratimp...

M-a sărutat pe frunte si am plecat sfâşiată de dor, durere şi neputinţă. Nici un dram din iubirea mea pentru el nu se rătăcise pe drum. Am uitat de toate, am alergat acasă şi m-am prăbuşit în pat plângând ore în şir. Cum ajunsesem aici? Cum îl făcusem să accepte să fie doar liniştit? El, singurul care mă făcuse pe mine fericită atâta timp? Iar eu?! Eu nu mai eram nimic, nicăieri. O stafie aiurea în viaţa asta, fără nici un rost, fără nici un scop, fără el... Îl iubeam pe el la fel de mult pe cât mă uram pe mine.
De ce? De ce am aşteptat atâta vreme să-mi recunosc slăbiciunea de a-l fi iubit? De ce am aşteptat secunda în care nimic nu mai putea fi salvat să-i spun că vreau să stau în braţele lui până la sfârşitul zilelor mele? De ce eram atât de laşă? De ce îl mai iubeam atât?

Nu există în nici o carte şi în niciun dicţionar de pe lumea asta cuvintele care să-mi exprime dorul şi iubirea pe care le port în fiecare celulă a fiinţei mele, şi, cu atât mai mult care să-l facă fericit. Nicicum, vreodată nu vom mai fi noi. Tristeţea lui e mai degrabă a mea. El va îmbătrâni liniştit, cu un alt suflet care să-i mângâie ridurile la bătrâneţe, iar eu voi muri cu dor de el în suflet. Fiece mână îmi va alina vreodată ridurile din jurul ochilor îmi voi imagina că e a lui. Cu mâna lui aş vrea să-mbătrânesc, iar sufletul meu în inima lui să fie până în ultima clipă a vieţii noastre şi dincolo de ea.

Cu capul greu şi pleoapele săgetate de lacrimi m-am ridicat şi mi-am jurat că n-am să mai sper vreodată că vom mai împărţi acelaşi prosop sau aceeaşi ceaşcă de cafea. Am să-l iubesc mereu la fel de mult, am să păstrez cele mai frumoase zile de sâmbătă şi fiecare secundă în care ne-am iubit, am să-i datorez cea mai curată iubire şi linişte trăită vreodată, clipele în care m-am simţit cea mai frumoasă femeie din lume pentru că eram a lui.
Voi rămâne a lui. Şi n-am să-l uit nici atunci când alte buze îmi vor săruta fruntea sau căuşul palmei, când alt bărbat îmi va spune “te iubesc”. Nimeni nu va şti să mă facă atât de fericită şi să mă iubească atât de mult şi atât de tăcut ca el, minunea mea, bunul şi nebunul meu.

“Mă gândesc neîncetat la tine, la viaţa pe care am fi putut-o duce împreună, la fiii pe care i-am fi putut avea... Te cunosc bine. Am fost camarazi şi prieteni, şi între noi n-au existat secrete. Îţi aminteşti planurile şi visurile pe care le împărtăşeam, promisiunile pe care ni le făceam? Niciodată şi alături de nimeni altcineva nu m-am simţit ca atunci. Ori de câte ori sărut alte buze, mă gândesc la ale tale...”