Într-un fel, altfel

Mi-am agăţat sufletul în pioneze, pe un perete înalt, în văzul tuturor, singură, de bună voie. Pentru cea mai frumoasă întâmplare din ultimii trei ani. Întâmplarea de a ne fi reîntâlnit. Nici nu mai contează unde şi cum. Amândoi în acelaşi loc, friendly şi tăcut. Patru ore dintr-o noapte, vorbite încontinuu. Mi-era dor să te regăsesc, să mă asculţi, să-ţi spun. Toate în cel mai prietenos mod cu putinţă. Poate una dintre cele mai frumoase prietenii, care ţinea de vreo opt ani.
Până m-am abandonat cu totul în braţele tale. Am uitat de mine, de toate ipotezele pe care le-aş fi gândit mai înainte şi de toate zidurile ridicate în atâţia ani. Parcă nimic n-a fost niciodată mai frumos ca atunci.
Şi-apoi ibricul sfârâind pe aragaz şi cafeaua aşteptând în două căni pe masă. Şi nu mai eram cu gândul nicăieri. Erai doar tu în tot din jur. Şi-o strângere în braţe cum nu-mi imaginam că poate fi vreodată.
Te-am iubit demult, cu sufletul de copil de atunci. Şi cu toată sinceritatea pe care o aveam. Dar ai ales să pleci, sec, trăgând după tine o uşă grea, din pal. Şi n-ai văzut niciodată cum am plâns şi-n câte miliarde de bucăţi s-a sfărâmat sufletul de dorul tău.
După aproape un deceniu, cumva, de undeva, te-ai întors. M-ai regăsit aceeaşi, dar nu te mai iubesc. Şi dacă nu te mai iubesc, înseamnă că de fapt nu mai sunt aceeaşi, nu?! Am crescut, m-am maturizat, am suferit, am râs şi am iubit, în tot timpul ăsta.
Nici rece şi egoistă n-am vrut să fiu, deşi poate ar fi fost mai bine. Nu ştiu şi nici nu vreau să mă întreb cum ar fi fost sau cum e mai bine! Le iau pe toate, aşa cum vin, o zi după alta. Nu te întreb nici dacă stai, nici dacă o să pleci, nici ce vrei, nici ce poţi să-mi dai.
Eu rămân aici, cu acelaşi zâmbet şi aceeaşi sclipire în ochi cu care m-ai regăsit. Şi am momente în care aş vrea să plec. Nu întreba de ce. Pur şi simplu. Dar mă trezesc şi-mi dau seama că fuga mea ar însemna doar că mi-am făcut vise despre ce ar urma şi de teamă că nu s-ar împlini, aş alege să plec. Iar eu nu mi-am făcut nici un plan, nici un vis, nimic. Te iau aşa cum eşti, cu braţele deschise.
Ţi-am spus-o de atâtea ori. Am să rămân atâta timp cât vrei să rămân. Atâta timp cât o să simt şi o să-mi confirmi că vrei să fiu aici.
Dar poate că totuşi într-o zi am să plec. Atunci când o să te simt rece şi tăcut, când n-o să te mai gândeşti la mine, când o să mă săruţi doar pentru că trebuie s-o faci. Când am să citesc unul dintre mesajele din inbox şi-am să ştiu că nu mai am nimic din ceea ce-ţi doreşti.
Şi toate de mai sus sunt doar ale mele. Nici o interpretare, nici o concluzie, nimic subtil.
Între timp îmi sună obsedant în minte o întrebare, pusă de tine într-o discuţie. "Dar viaţa mea? Viaţa mea unde e?"
Şi încă ceva.
Pe un colţ de bibliotecă ţi-am lăsat o bucată mică de suflet, în prima dimineaţă când am plecat. Apoi ţi-am mai dat una, într-o altă duminică, înainte să pleci. Ieri nu ţi-am mai dat nimic, dar ţi-ai luat singur. Să ai grijă de bucata mea de suflet, cum ai făcut-o până mai devreme. Şi când o să simţi că nu-ţi mai trebuie te rog să mi-o dai înapoi. Într-o eşarfă de mătase, într-un buzunar, dintre palme, sau aşa, ca atare. Numai să mi-o dai. Şi dacă se poate întreaga. Mi-am pierdut nervii şi toată răbdarea să mai fac puzzle-uri din bucăţi de suflet aruncate la întâmplare.