Viaţă şi blestem

Capitolul 1

Andreea plecase de foarte mult timp din casa părinţilor. Renunţase la condiţia pe care toate generaţiile de femei din familia ei o avuseseră înainte. Ea era prima care refuzase cu îndârjire să fie o alta care stă în spatele bărbatului, cuminte, ascultătoare şi supusă, care a învăţat de la mama ei să facă cele mai bune mâncăruri şi să crească cei mai educaţi copii.
Andreea provenea dintr-o familie cu sânge albastru, o familie de nobili care îşi avea rădăcinile undeva la începutul secolului al XVI-lea. Bărbaţii, care duceau gena familiei Vladinovici din generaţie în generaţie, erau cunoscuţi pentru eleganţa şi rafinamentul lor, pentru respectul pe care îl impuneau în jur, dar mai ales pentru mustăţile lor negre, atent tunse şi pieptănate. Nu-şi amintea să fi văzut vreodată un bărbat din familie fără acea mustaţă, ce părea a fi marca înregistrată.
Niciodată nu o interesase prea tare istoria familiei, ba chiar o plictiseau de moarte serile lungi de iarnă din jurul şemineului, în care tatăl povestea ore-n şir istoricul familie Vladinovici. Tot ce mai ştia despre ei era din pozele cu care era împânzit salonul mare al conacului şi de la mama ei, pe care o asculta vorbindu-i despre ei doar pentru că o iubea enorm.
Astfel aflase Andreea poveşti cu prinţi şi prinţese, dar şi secrete pe care nu le-ar fi putut bănui vreodată, cineva.
Dincolo de imaginile impecabile oferite societăţii se aflau drame şi tristeţi. Dramele femeilor maltratate de bărbaţii lor. Erau supuse la chinuri înfiorătoare, atent ascunse de ochii lumii. Nici măcar servitoarele casei nu aveau habar despre ce se întâmplă în spatele uşilor mari ale dormitoarelor.
Auzise odată o poveste cu femeia unui conte din familie care fusese bătută crunt şi apoi izgonită de la curte pentru că ”îndrăznise să nască o fată”. Femeia fusese trimisă atât de departe încât nimeni nu află ce s-a întâmplat. În urmă, contele aduse o femeie care tocmai născuse şi o omorâse împreună cu fiul ei. Apoi, împreună cu familia ţesură o poveste monstruoasă, conform căreia femeia era soţia lui şi care murise la naştere împreună cu pruncul. Contele îşi scoase la iveală în acea perioadă talentele actoriceşti, arătându-se foarte afectat de pierderea suferită.
Oamenii păreau a-i înţelege durerea, îl compătimeau şi parcă plângeau odată cu dânsul. Aşadar, nimeni nu se arătă surprins când contele se recăsătorise la scurt timp după moartea soţiei. Oamenii erau fericiţi că îşi revenise. În faţa lor tot timpul se arătase bun şi milostiv, nelăsând nici o clipă să iasă la iveală tiranul fără margini care era de fapt.
Acum, oricine şi-ar pune câteva întrebări despre familia Andreei, citind povestea bietei soţii a contelui. Şi Andreea era fată. Se schimbaseră bărbaţii din familia Vladinovici? Învăţaseră ei să fie înţelegători şi toleranţi?
În familia Andreei cel dintâi născut era băiat. Eduard, care avea să ducă numele familiei mai departe.
Tatăl lor nu trădase trăsăturile familiei, el însuşi fiind un căpcăun.
La 6 ani Eduard fusese trimis în Elveţia, la internat, pentru a studia la unul dintre cele mai prestigioase colegii din Europa, spre a deveni ”un bărbat vertical, dur, cu sânge în vene, care să poarte şi să ducă mai departe, cu mândrie, numele Vladinovici”, după cum spunea adeseori capul familiei.
Eduard venea foarte rar acasă, doar în vacanţe, văzându-şi astfel sora doar de două, maximum de trei ori, pe an.
Andreea aici, Eduard atât de departe, nu se crease niciodată o legătură între ei. Păreau mai degrabă doi străini, ce-şi strângeau mana ceremonios la fiecare întâlnire.
Amândoi simţeau nevoia să vorbească şi-şi jurau lor înşişi, la fiecare despărţire, ca data viitoare vor fi mai curajoşi. Dar niciodată, niciunul nu îndrăznise să ia primul cuvântul, aşteptând parcă mereu că vorbească celălalt.

-va urma-