Reminiscenţe adolescentine

M-am aşezat din inerţie la masa vechiului bar în care îmi făcusem veşnicia în studenţie. Mai exact, m-am aşezat chiar la bar. Cum intrai pe uşă, în stânga, se desfăta un bar lung după care se ascundeau sticle care mai de care şi tablouri aduse sau furate (n-am ştiut niciodată) de prin America.

Virgil, barmanul, era tot acolo, aşa cum îl cunoscusem în studenţie.
- Virgile, ce faci mai?
- Drace, tu eşti?
- Da...
- Ce faţă de corporatistă ai! - Şi izbucnim amândoi în râs.
Pe vremuri făceam cele mai tari glume pe seama corporatiştilor.
Aici mi-am făcut veşnicia în anii din prima studenţie. Când nu mă duceam la cursuri sau la job, sau dacă mă duceam veneam musai când terminăm, să semnez condica. Mă găseai aici mai ales când îl uram pe tata. Şi cel puţin în primii doi ani s-a întâmplat în fiecare zi. Cred că într-un fel încă îl mai acuz pentru toate nenorocirile care au urmat. Deşi eu am luat decizia de a-i face în ciudă, am sfârşit prin a-mi rata toate starturile. M-am faultat singură.

Virgil îmi ştie toată povestea vieţii.
Îmi zicea mereu "Sunteţi proşti, băi! Alergaţi după fericire şi după adevăr de parcă o să le găsiţi vreodată. Drace, ascultă la mine, cu cât ştii mai multe cu atât îţi vine să-ţi iei câmpii şi eşti mai trist."
Nu credeam niciodată că o să ajung să îi dau dreptate lui Virgil, barmanul ratat din Regie, care vindea vin fiert, cu 3 lei cana. Azi, spre surprinderea mea, realizez că nu e deloc ratat. E doar complăcut într-o situaţie care îi convine şi-l face fericit acum. E însurat, are doi băieţi, casă, maşină şi face suficient bacşiş cât să-şi facă vacanţele în Antalya, la all-inclusive. În lumea lui, e fericit. De ce-ar vrea să renunţe?!

- Ia zi, un vin fiert?
- Da, cu multă scorţişoară...

Era un început de decembrie sec. Venise iarna. Zăpadă, polei, gheaţă, ger. La mine era frig şi gol. În suflet, în ochi, în minte. Nu mai aveam nici un chef să trăiesc. Voiam cu disperare să încetez să exist. Pur şi simplu să se trezească toată lumea într-o dimineaţă şi eu să nu mai fiu.
Bucăţi de suflet şi fărâme din mine se rupeau în fiecare zi. Nimic nu mai era logic în toată lumea mea.
Îmi căutam motive şi explicaţii, eram disperată să înţeleg unde am greşit eu în toată ecuaţia asta şi cum dracului mi s-a întors toată lumea cu curul în sus.
Am început să mă caut în toate cotloanele prin care îmi dusesem nenorocirile şi bucuriile în ultimii şapte ani, doar, doar ’oi găsi ceva care să mă ajute să înţeleg.
Nimic! Orice piesă de puzzle destrăma şi mai rău ceea ce mă chinuiam să adun, în loc să lipească bucată cu bucată. Mai multe neînţelegeri, mai multe dileme, mai multe frustrări.
Îmi dădeam seama că îmi lăsasem prea multe socoteli neîncheiate cu trecutul. Am plecat fără să zic de ce sau unde, am ales să fug. Şi acum trecutul părea că îşi cere partea, aşa mă întorcea pe toate feţele şi mă chinuia. Dar eu refuzam cu vehemenţă să-i dau ceva. Cine zice că trebuie să plătesc?! Toată lumea...
Cumva, într-un fel, reuşisem să ajung la capăt. La capătul unui vis, al unei dorinţe, al unei speranţe. Mă simţeam de parcă aş fi reuşit să ajung la capătul unei vieţi. „Reuşit” e puţin spus, având în vedere luptele pe care le-am dus de-a lungul vremii. Cu oamenii mai puţin, cu timpul mai des, dar cele mai rele au fost cele cu demonii dinăuntrul meu.
Ajunsesem în punctul în care simţeam că nu mai am nimic. Nimic de pierdut. Familia sau prietenii nu mi-au aparţinut niciodată ca să-i pot pierde. Faptul că mă aflam şi încă mă aflu în universul lor e doar o întâmplare. Tristă, uneori.

Am văzut şi simţit atâtea încât nimic nu mă mai uimeşte. Încrederea pe care le-am acordat-o unora am plătit-o scump. Prea scump. Iubirea şi devotamentul aproape m-au doborât iremediabil.
Şi ajunsesem să mă întreb cine sunt şi ce rost mai are măcar să încerc să mă lupt?! Mai avea vreun rost?! De ce şi pentru cine?! Era o întrebare la care acum câţiva ani aşteptam răspuns. Dar în clipele alea insistam să nu îl primesc şi îmi era teamă că o să se găsească vreun deştept, atoateştiutor, care să mi-l dea.

Ştiu, ştiu de ce mi se destramă universul şi mi se prăbuşesc toate visele. Cu disperare am încercat să-mi găsesc o vină. Una mică. Mai mult decât că te-am lăsat să pleci sau că nu am ştiut cum să te fac să rămâi nu am ce să îmi zic. Şi sunt mai mult decât subiectivă când e vorba de autoflagelare. Am fost toată viaţa campioană la a da vina pe mine.
Îngenunchez şi-mi recunosc neputinţa de a trăi fără tine. Declar Crăciunul îndoliat şi toate zilele care îi urmează nule!