Povestea bătrânului pescar

Se sparge de ţărm un val furios, adus de furtună din mijlocul mării!
Atârnat de catargul din port stă atârnat sufletul unui pescar muribund!
Bătrân, şi uitat de vreme adoră valul care acum se sparge! Născut în mijlocul mării, dincolo de orizont, aduce cu el o durere surdă! O durere pe care numai pescarul o poate simţi, şi o mai poate înţelege!
Toţi au plecat, dar el a rămas! Un biet bătrân, pescar pe o barcă! Şi toată viaţa a dat-o mării, cu toate adâncurile ei! O viaţă anostă, fără nimic pentru alţii. Doar el a ştiut toate iubirile mării aruncate în larg. Şi viaţa lui a dat-o ei!
Şi de parcă nici nu l-ar fi cunoscut vreodată, marea l-a alungat acum şi i-a lăsat sufletul agăţat în catarg!
Iar el, aşa cum numai un om care a iubit cu adevărat o poate face, i-a iertat toate rătăcirile de-a lungul vremii şi nici acum când îl reneagă n-o poate ura! A iubit-o aşa cum un bărbat iubeşte o femei! Cu sufletul arzând de dorinţă, înşelând-o din când în când, crezând că poate duce o viaţă asemeni tuturor! Dar de fiecare dată s-a întors spăşit, dorind ca marea să-l ierte!
Iar ea l-a acceptat! Nu i-a reproşat niciodată nimic şi nu l-a făcut să simtă că ar fi greşit! Dar asta doar pentru că nu l-a iubit! Stăpâna tuturor, nu s-a îndrăgostit niciodată de bietul pescar! Prea ocupată să mânuie frâiele din adâncuri şi de pe valuri, aproape că nici nu i-a simţit prezenţa! Sirene momind marinari, haiduci şi piraţi în corăbii înalte, rechini şi balene şi fructe de mare. Corali şi perle în scoici argintii, pisici de mare şi moruni! Toate mai mari decât un pescar rătăcind într-o barcă!

De ţărm se mai sparge un val şi marea doboară catargul din port. Mai vine o dată şi-nghite sufletul de mult muribund!

Într-o altă cetate a marelui port o biată femeie păşeşte spăşită! În faţă un bătrân gârbovit merge alene, cu ochii-n pământ!
- Razvane, aşteaptă! Nu pot să mă ţin după tine!
- Atunci n-o mai face, scrâşneşte bătrânul, înfundat, printre dinţi!
- Razvane, unde te duci? De ce vrei să pleci chiar acum?
Dar bătrânul nu mai aude nimic şi sare peste zidul micuţ ce desparte faleza de mare! Păşeşte uşor pe nisipul dintre stabilopozi, de parcă n-ar vrea să deranjeze nici un fir din el!
Încet, se-ndreaptă spre marea-nspumata, mai fioroasă ca niciodată.
Nici în tinereţile lui nu a văzut-o aşa! Şi-acum, val după văl, de parcă ar vrea să împiedice bătrânul să se îndepărteze de mal!
Iar el motivat de prea multă dorinţă ştie că nimic nu-l mai poate opri! Întâlneşte un val care-i acoperă trupul până la gambe. Apoi, încă unul îl acoperă până la genunchi, şi până la şold, şi până la piept! Până când se arunca cu totul în mare şi nu mai rămâne nimic.
În marginea falezei bătrâna jeleşte şi-şi cere bărbatul înapoi! De parcă ar mai fi cineva acolo să o audă! Priveşte descumpănită în zare şi ştie că nici un val nu mai aduce trupul înapoi!
Se ridică şi pleacă mai departe, resemnată că n-o să mai fie niciodată al ei!
Era o bătălie pe care o ducea de prea mult timp cu marea, şi ştia că până la urmă avea să piardă!
Azi e aici şi acum! Nu mai există nici un mâine şi toate de ieri s-au şters de parcă nici nu ar fi fost!
Aşa e cu toate lucrurile pe care ţi le doreşti! După ce se întâmplă, îţi lasă un gust amar!