Cu drag, să-ţi fie bine!

Un pantof verde stă în mijlocul camerei. Celălalt, dreptul, în piciorul tinerei care aleargă nehotărâtă între baie şi şifonier.
Pe noptiera din stejar masiv sună enervant un telefon.
- Da Mara!
- Bă da' ce faci?
- Sunt machiată la un singur ochi, nu găsesc un pantof, am întârziat la şedinţă, şi nici după analize nu cred că ajung! E urgent?
- Mergem diseară la concert?
- Eu cu un picior în groapă şi ţie de concert îţi arde?
- Ce să zic, ai vorbit ca să nu taci!
- Ce m-aş face fără sufletul tău sensibil?! Hai că tre să plec, pa!
- Bine, iau eu bileţele în drum spre curăţătorie.
- Bine, pa!

Într-o bodegă, undeva în centrul oraşului, la o masă din lemn, scorojită de vreme, două fete râd. Râd cu poftă, ca doi copii în faţa une vate pe băţ!
Cine priveşte mai atent observă, însă, dâre care se-ndoadă în barba copilei blonde cu ochi albaştri. O amestecătură magică de râs şi plâns!
De ce să plângă oare, făptura adorată?!
- Lasă mă, că dacă mor îţi las ţie cărţile! De fapt, dacă mor nu pot să ţi le mai las, dar îţi spun acum, ca să ştii să le iei!
Şi izbucnesc într-un râs zgomotos, stârnind invidia celor câţiva meseni meseni posomorâţi!
- Nu mori, mă! Ai văzut tu drac mort? Ce noroc să am să scap de tine?
- Ha ha! Bă, să ştii că dintre toţi, pe tine te-am iubit cel mai mult!
- Ba pe mă-ta!
- Mm, tu şi glumele tale! - Şi încă o jumătate de bere dată peste cap
- Ştiu! Şi să ştii că şi eu te iubesc! Maxim de iubesc!
Din râsul de mai devreme totul căpăta o paloare sumbră! Ochii se umezesc, mâinile se strâng mai tare ca oricând, şi nimeni nu poate înţelege legătura asta, atât de strânsă!
- Dar ştii ce? Eu cred că nu o să mori! Nu ai cum să mă laşi singură cu atâţia nebuni!
- Mara...

Şi noapte se transformă în zi, şi nu mai rămâne nimic din bodega de-aseară.
Pe aragaz sfârâie apa-n ibric, pentru cafea! Cu periuţa de dinţi uitată în gură, şi cu ochii proţăpiţi pe perete, nu poate uita că a visat-o.
Unde să fie oare, prietena ei cu ochi turbaţi? Cu părul negru, tuns bob, Mara nu mai e nicăieri.
Acelaşi plâns, pe care nu-l vede nimeni. E un plâns de frustrare, un plâns de dor, de neputinţă.
Azi nu-şi mai caută nici pantofi asortai, nici sacoul cu două rânduri de nasuri. Azi aruncă o pereche de blugi, şi nelipsiţii bascheţi.

Deschide un mail şi-ncepe să scrie:
" Să ştii că nu te-am uitat! Să ştii că tot te iubesc! Să ştii că... Ce să mai ştii?! Nu mai ştii nimic! Doar că mi-e dor de tine!
Cumva te-am judecat, şi te judec în continuare pentru că ai plecat. Am tendinţa să cred că nu aveai nici un drept să faci asta. Nu aşa, fără să spui nimic.
Şi mi-e dor de tine, şi oamenii-mi spun că sunt nebună când le povestesc despre tine. Dar toţi contează prea puţin.
Mi-aş fi dorit să fii aici, astăzi! Nu pentru că mi-e greu, nu pentru că-s tristă, nu pentru că nu mai am prieteni! Pur şi simplu pentru că nu eşti tu.
Am învăţat atât de bine să mi le ascund pe toate. Să iert, să uit, să alung frustrările, să nu mai bag în seamă tristeţea, ce parcă nici nu mai e prin preajmă.
Mi-aş fi dorit atât de mult să fii aici, astăzi. Acum când râd, când sunt veselă, când visez, când fac, când dorinţele nu mai sunt doar nişte rânduri aşternute pe-o hârtie. Astăzi devin toate, pe rând realitate.
Şi tu nu eşti aici să vezi toate astea!
Mă simt, cumva, datoare să-ţi plătesc toate nopţile alea în care am plâns, şi zilele în care am urlat la tine, sau alea în care am considera că mi se cuvine să fii aici!
Azi aş vrea să-ţi râd, să vezi că îmi este bine, şi fericirea e peste tot.
Şi ştiu că eşti undeva, dar acolo unde eşti tu, eu nu pot ajunge. Orice încercare de a te găsi eşuează lamentabil. Pentru că tu nu mi-ai întins nici o mână, nu mi-ai da nici un semn că ai vrea să te găsesc.
Le-ai lăsat pe toate agăţate într-un crâmpei de trecut şi un noian de aduceri aminte. Atât!
Ai plecat de parcă nimic nu te-ar mai fi interesat, iar eu ştiu că nu-i aşa. Eu ştiu că în toată lumea asta de egoişti şi ipocriţi tu eşti unul dintre puţinii oameni rătăciţi aici, pe pământ!
Ai plecat înainte de toate. Înainte să mă vezi râzând, înainte să vezi cum arată Vama mea, înainte să ştii cât te iubesc.
Şi când nu mai pot de dor, şi-aş face orice să te găsesc, mă agăţ de gândul că a trebuit să fii aici cu un scop. Trebuia să mă ajuţi să trec peste nenorocirile vremii, să mă reînveţi să visez. Şi pentru că misiunea ta s-a încheiat, a trebuit să pleci.
Iar alteori gândul ăsta nu e de ajuns. Mă cert cu Universul că printre atâtea minuni pe tine n-a ştiut cum să te facă să rămâi. Şi nici eu... nici eu n-am ştiut să-l ajut.
Dintre noi două, tu ai ştiut să ierţi, eu nu! Iar asta te-a ajutat să te desprinzi. Iertarea este de fapt o acceptare a trecutului, o asumare a tot ceea ce a fost şi puterea de-a nu întoarce privirea. Or eu nu am ştiut să fac asta! Pe tine n-am ştiut să te iert! Şi nu mă pot desprinde, şi nici nu pot să te uit.
E vina mea că n-am ştiut să-ţi mulţumesc, e vina ta că ai plecat fără să spui nimic!
Sunt fericită şi râd aşa cum nu m-ai văzut niciodată. În cele mai frumoase momente mi-aş dori să fii aici, dar pentru că nu eşti mă gândesc la tine, şi orice împlinire o împart, în gând, cu tine!
De spus nu-ţi mai spun nimic. După atâtea tăceri ale tale la orice încercare a mea de a-ţi arăta că n-am uitat de tine, nu mai am curaj. Şi le las pe toate aşa cum sunt, şi rămân ca şi până acum, doar cu tine în gând, cel mai drag prieten al sufletului meu!
Să-ţi fie bine, amara mea!"

Şi ce urmează, e de prisos de povestit!