Sfârşiri

Din sufletul din nori de praf rămase doar o pulbere de stele.
Dintr-o suflare grea de plumb, muri un fluture, în grabă. Şi când întoarse faţa către el nu mai simţi nici un regret. Nici dor, nici părere de rău, nici măcar un strop de îndoială. Dar el se înălţă pe vârfuri şi rupse o stea din noianul ei de aduceri aminte. I-o aşeză în păr, iar ea căpăta o strălucire străvezie! Îi spuse că o iubeşte. Ochii, de verde turbat, fac notă discordantă cu tot ce e în rest. Seci şi goi, de parcă toată suflarea s-ar fi scurs şi n-a mai lăsat nici o urmă de viaţă. Ea se uita sec, în altă parte, ca şi cum nici nu l-ar fi simţit în preajmă, darămite să-l fi văzut.
Şi în zadar el alese cea mai frumoasă dintre stele şi se juca în părul ei, cum n-o mai făcuse înainte.
Un altul, la capătul străzii, o privea lung, c-un dor nemărginit în gene. Într-o clipire, se smulse din strânsoarea celui ce spunea că o iubeşte şi alergă spre celălalt.
Şi nu mai simţea nici o bătaie de aripă, nici gustul dulce al polenului de-odinioară. Nimic nu-i mai aducea aminte de fluturele care fusese odată. Simţea un suflet sec şi un vânt rece străbătându-i toate măruntaiele.
Iar celălalt nu avea nimic în comun cu prinţul din poveşti. Şi nici ea nu mai era o Ileană Cosânzeană. Rochia din borangic alb, lungă până la pământ, se rupse de mult, dar nici el nu ţinea în mâna vreo stea.
Mergeau agale, pe străzi înguste, aproape ca doi străini. Din când în când se luau în braţe, sau se pupau, timid.
Între ei, ziduri peste ziduri, zidite peste alte ziduri şi doar undeva dedesubt, bine ascunse, zvâcnesc sufletele sângerânde.
Ea nu e aproape nimic din lista lui lungă cu trăsături necesare şi nici el nu pare rupt din visele ei. Dar poate e mai bine aşa.
Şi nu-i construieşte nici vise, nici speranţe, nici poveşti care nu se sfârşesc niciodată. Singurul sentiment pe care i-l induce e doar o siguranţă. Şi nu o siguranţă că va fi şi mâine, ci doar că sufletul ei e în siguranţă. Pare că nici nu va încerca vreodată să dărâme zidurile de peste ziduri pentru a ajunge la suflet. Şi într-un fel e mai bine aşa!
Ce sentiment are el lângă ea? Nu ştie şi nici nu ţine cu tot dinadinsul să afle! Ştie doar că îi e indiferent dacă e ea, sau alta! I-a spus-o el, într-o doară, cândva!
Şi-n timp ce se plimba, într-o seară cumva rece, de vară, un fluture i se aşează pe umăr. Întoarce capul şi-n capătul străzii îl vede pe el, care i-a frânt aripile şi-a preschimbat-o din fluture în om.
În colţurile ochilor se întrezăresc doar riduri şi câteva lacrimi, seci şi ele. Nici o sclipire, nici o culoare, nici o bătaie de aripi. Doar un gând, în care îl roagă să redevină acel el de mai-nainte, un străin pe care nu l-a întâlnit niciodată, pe care nu l-a iubit în nici un fel! Vrea doar să plece din cufărul ei cu oameni frumoşi!
Şi e la îndemâna celuilalt, cumva străin de ea, să-i redea măcar o bucată din sclipirea de ieri.
Asta doar dacă mâine nu se va fi transformat şi el într-un simplu ucigaş de fluturi.

"Fulgii de cenușă pluteau în aerul fierbinte ca într-o scenă tăcută de balet lent și mortal. Își aminteau că au fost odată aripi. Aripi colorate și fine, atât de fine încât îți era milă să le atingi, să le strici puful acela creat de îngeri. Aripi ce nu demult inspirau lumină, gingășie și puritate. Dar nimic din toate acestea nu a contat. Au fost distruse într-o singură clipă de limba de flăcări scuipată cu un simplu gest de arma nemiloasă a ucigașului de fluturi."