Poveste cu uitare

Nu există uitare! Există memorie selectivă, există ignorare, există sertarul cu întuneric, cufărul cu amintiri frumoase, şi dulapul cu fantome. Dar nu există uitare. Şi mă refer doar la lucrurile cu adevărat importante din viaţa ta! Pentru cele mărunte, da, cu siguranţă există şi uitarea. Dar întâmplările, oamenii, lucrurile şi toate cele care-ţi marchează existenţa nu le uiţi niciodată.
Eu nu am uitat primul doi la fizică, primul sărut, prima ţigară. Nici prima dragoste. Şi nici toate cele rele care s-au întâmplat.
N-am uitat primul om pe care l-am iubit cu adevărat şi care murit într-un stupid accident de maşină. Dacă ar fi existat uitare nu aş fi păstrat ascunsă o poză cu noi, din vremurile bune, în care făceam schiţa pentru casă noastră cu magnolii. Undeva, într-un colţ al sufletului meu, ştiu că a fost sufletul meu pereche şi că într-o viaţă următoare îl voi regăsi. Pentru el şi amintirile noastre nu există uitare.
Apoi, mi-am secătuit sufletul într-o iubire în care numai eu am dat şi am sperat prea multe. Apoi a urmat o luptă ce a ţinut ani de zile, în care am ridicat ziduri şi le-am dărâmat doar pentru a le ridica din nou. N-a fost nimeni acolo în nopţile în care am plâns ghemuită într-un colţ, încercând să-mi găsesc drumul, certându-mă că sunt atât de fraieră şi repetându-mi obsedant că sunt un om puternic care poate trece peste. Şi am trecut, dar n-am uitat niciodată. Şi din când în când, mă întorc acolo. Nu ştiu de ce. Dar suferinţa rememorării îmi dă un suflu nou şi îmi revigorează toate puterile.
O prietenie pe care am pierdut-o din prostie. De fapt, nici măcar n-am pierdut-o. A dispărut undeva, şi eu am încetat să o caut. Şi este un om atât de frumos. Cel mai frumos pe care l-am întâlnit în toată viaţa asta de aici. Mă mint că am întâlnit-o cu un scop, pe care după ce şi l-a îndeplinit, a plecat. Dar asta nu am face să uit. Şi aş fi prea ipocrită să nu recunosc că mi se topeşte sufletul de dor când mă gândesc la ea. O chem tăcut în nopţile în care sunt singură şi nu mă vede nimeni plângând, o chem când sunt fericită, pentru că aş vrea să mă vadă şi altfel. Să se bucure de zâmbetele mele, aşa cum mi-a şters lacrimile. Dar ea a ales să plece, iar eu simt că nu mai pot face nimic să o aduc înapoi. Visez uneori că merg pe un câmp ars de soare, cu tălpile goale, şi nu mă doare nimic. Pentru că la sfârşitul drumului am s-o găsesc, aşa cum o ştiu. Cu ochii turbaţi, cu zâmbetul sincer şi cu mâinile calde!
Unde eşti? Unde te-ai ascuns de lume şi de mine? Îmi simţi vreodată disperarea cu care te chem înapoi? Ai vrea să te întorci? Ţi-ai dori să am curajul să întorc lumea pe dos, doar ca să te găsesc? Mara, unde eşti? În ce eşarfa ai înfăşurat prietenia noastră? Şi de ce nu te găsesc într-un oraş atât de mic, în care regăsesc toţi oamenii pe care nu mi-i doresc?
Nu există să uiţi. Mâine aş vrea să găsesc omul care-mi poate spune sincer şi deschis că există. De ce spune că există? Ce a uitat? Şi atunci o să-mi povestească exact ce a uitat. Am să tac, am să-i zâmbesc şi am să-l las să se gândească încă o dată. Cum poţi să spui că ai uitat, când de fapt îţi aminteşti exact ce-ai uitat?!
Din când în când, ies fantome din dulap cu care sunt nevoită să duc un război crâncen.
Nu am uitat nici de unii dintre ei care au plecat râzând la braţul unei alte femei. Nici de vremea când zidurile au atins apogeul şi l-am făcut pe un alt el să plângă pe scările din faţa blocului meu.
Nici florile pe care mi le-a adus în fiecare zi, până când, în ultima seară, i-am lăsat buchetul pe bancheta din spate şi am coborât în mijlocul străzii. Fără să-i zic nimic.
Pe el crezusem că l-am uitat. Sau cel puţin că l-am închis bine în sertarul cu aduceri aminte. Şi iată, ca după atâţia ani, am retrăit, cu o intensitate şi mai mare, tot ce-am simţit demult. Şi dintr-o dată, a plecat. Fără nici o explicaţie care să mă facă să înţeleg. Doar vorbe pe care i le spusesem şi eu înainte, dar pe care le-a negat mereu. Până într-o zi, când m-a aşezat lipită de un zid şi tocmai ca un jongler priceput, a început să arunce cuţite. Cel mai aprig dintre ele m-a ţintuit în suflet. Şi a rămas acolo.
M-am adunat repede, m-am remontat şi am luat-o de la capăt. Cu resemnări, cu întrebări fără răspuns, cu "ce-ar fi fost dacă-uri". Din când în când, când fac o mişcare necontrolată simt cuţitul din inimă. Şi poate mai plâng un pic şi poate îmi pare rău, dar o iau ca atare. Pentru că nu mai am ce face. El s-a închis în colţul lui şi pentru mine nu mai e loc. Dar nu l-am uitat niciodată.
Şi astea nu sunt toate lucrurile pe care nu le-am uitat. Dar nu am aici nici spaţiul şi nici puterea de a deschide toate uşile şi sertarele sufletului încărcat cu de toate.
În fiecare zi întâlnesc şi pierd oameni frumoşi. De unii îmi pare rău, de alţii mă bucur că i-am cunoscut şi adun doar ce am învăţat de la ei.
Dar nu există să uiţi.
Nu am uitat momentul în care mi-am reîntâlnit prietena de o viaţă, după câţiva ani în care pierdusem orice legătură. Şi n-am uitat, de-atunci, să-i spun de câte ori am ocazia, cât o iubesc şi ce mult înseamnă, pentru mine, prietenia unui om aşa frumos.
Mă întreb uneori dacă ar fi fost mai bine să uit toate de mai sus şi multe altele. Poate nu aş fi suferit atât. Dar atunci, cu siguranţă, n-aş mai fi fost eu cea de azi. Fiecare neuitare îşi are locul ei în bucata mea de suflet şi mă ajută fiecare altfel. Toate neuitările la un loc mă ajută să fiu sinceră, chiar şi atunci când sunt singură, în colţul meu de întuneric.
Rememorarea asta o să-mi mai aducă o mustrare că sunt prea sinceră şi prea deschisă şi că permit prea uşor oamenilor să vadă dincolo de ziduri. Dar nu ştiu să fiu altfel. Sunt un om care simte cu toată fiinţa, sau nu simte deloc. Iar din când în când îmi vine să mai scot două cărămizi din zid şi să le permit curioşilor să privească sufletul aşa cum e el, cu toate neuitările ce zac în el.
Tu ce ai uitat?