La mulţi ani, ŢIE!

Astăzi este ziua în care s-a născut cel mai important om din viața mea. Fără nici un fel de exagerare.

Am căutat miliarde de cuvinte prin care să-ți spun cel mai frumos La mulți ani! pe care ți l-am spus vreodată, dar niciunele nu par a se așeza cum trebuie și să transmită toate câte mi se-nvalmasesc în minte. Am să aleg, de data asta, să nu-ți spun tocmai un La mulți ani!, ci mai degrabă să-ți spun de ce ești TU cel mai important om din viața mea.

Consider că a venit momentul să vorbesc despre asta. Să recunosc, în mod asumat și cât se poate de public, că te iubesc.
Nu e ceva ce am descoperit sau ceva ce a început acum. E ceva ce sunt convinsă că simt de aproape 27 de ani, și, dacă teoria științifică se aplică și în cazul ăsta, conștientizez de 23 de ani.
Nu pot găsi un alt moment mai potrivit decât ăsta să îți mulțumesc.
Pentru toate nopțile nedormite din cauza mea (nu știu exact câte au fost), pentru tot timpul pe care mi l-ai dedicat, pentru că ți-ai dorit mai mult decât oricine altcineva să reușesc. Și pentru toată răbdarea pe care ai avut-o când m-ai învățat să vorbesc și te-ai încăpățânat să zic "Rață" din prima, și pentru problemele la matematică la care m-ai ajutat în toate vacanțele de vară, pentru că mi-ai pus în braţe într-o vară "Domnul Trandafir" şi m-ai obligat să-l citesc (atunci am descoperit pasiunea pentru cărţi), dar mai ales pentru toate celelalte momente în care adolescentul rebel a hotărât să se manifeste.

Îți mulțumesc ȚIE, pentru că ceea ce sunt astăzi ți se datorează într-o proporție copleșitoare. Cele mai importante lecții legate de umanitate și iertare de la tine le-am învățat. Verticalitatea și indulgența tot de la tine le-am învățat. Fără să știi, ai lăsat cea mai mare amprenta asupra dezvoltării mele de până acum. Pentru că nu a existat vreun moment când, aflată în fața unei răscruci și neștiind pe care drum să apuc, să nu mă gândesc ce ai zice tu. Iar asta m-a ajutat de cele mai multe ori să iau deciziile cele mai bune pentru mine.
Îți mulțumesc pentru atunci când te-ai bucurat împreună cu mine, pentru atunci când m-ai certat și când m-ai învățat, pentru atunci când m-ai făcut să înțeleg care-i diferența dintre bine și rău.

Iertare mi-am cerut în nerepetate rânduri, pentru idioțeniile făcute de-a lungul timpului. Dar să-ți spun că te iubesc, nu mă întreba de ce, n-am avut niciodată curajul.
Dacă aș fi putut alege unde să mă nasc și alături de cine, cred că nu aș fi putut face niciodată o alegere mai bună. Iar dacă a fost alegerea mea, atunci nu pot decât să o consider ca fiind prima și cea mai bună decizie luată vreodată.

Din tot sufletul îmi doresc ca niciodată să nu existe vreun moment care să fim nevoiți să ne despărțim sufletește. Indiferent cât de departe am fost vreodată, întotdeauna eu am fost lângă tine și știu că și tu. Chiar dacă nu ai recunoscut-o niciodată. Că doar, de, e o trăsătură de familie și ne e teamă să ne spunem diverse, cu voce tare.
Ești cel mai important om din viața mea! Să nu uiți niciodată cât te iubesc și cât insemni pentru mine.
Ceea ce sunt astăzi ți se datorează în cea mai mare parte ție!

Pentru toate astea şi pentru toate celelalte, îţi mulţumesc!
Îmi doresc să ai o viaţă plină numai cu bucurii, cât se poate de multă sănătate şi linişte!
La mulţi ani!

Ce îţi spun când nu ne vorbim

Unde eşti? Ce faci? Cu cine eşti? La ce te gândeşti? De ce ai plecat? De ce nu eşti aici? Ce simţi? Aaaaaaaa! Doare! Rău! Mă apasă ceva în capul pieptului. Tare! Nu pot să respir! Aaaaaauuuuu!
Unde eşti? De ce nu pot să respir? Mă apasă, rău. Insuficienţă cardiacă (dacă o exista aşa ceva)? Nu! Insuficienţă respiratorie? Poate. Cu siguranţă insuficienţă sentimentală! Da, da. Nu te uita aşa. Nu e o boală inventată de mine. Tu ai născocit-o când ai ales să pleci niciunde! Apropos, unde eşti?
Răspunde, zi ceva! Nu. Taci. Mai bine taci. Ştiu ce vrei să-mi zici, dar nu vreau să aud. Nu acum. Nu încă!
Te iubesc. Mi-e dor de tine. De ce fugi? Nu cred. Refuz să accept că dintr-o dată nu mă mai iubeşti. Ca şi cum te-ai trezit într-o dimineaţa şi-ai ales, în timp ce te spălai pe dinţi, să n-o mai faci.
Şi cu toate astea, taci. Dar tăcerea ta face mai mult decât un milion de cuvinte.
Uiţi că eu n-am nevoie de cuvinte ca să te înţeleg. Uiţi că te aud mai ales atunci când nu vorbeşti. Iubirea dintre noi e dincolo de orice şi-ar putea vreodată cineva imagina, raţional vorbind. Te simt. Cu toată fiinţa mea, până în vârful degetelor de la picioare. Te simt acum mai mult decât oricând altă dată, deşi ai fugit la kilometri distanţă.
Fug. Fug oricât de departe pot de o discuţie "între patru ochi". Ce-o să-mi spui? " Ştii, te-am iubit până aproape am murit amândoi de atâta iubire, dar în timpul ăsta cât nu ne-am văzut, nu te-am mai iubit şi nici n-am continuat să o fac când m-am întors." Sau ce?
Te-am iubit atât de tare încât mi-am dat voie să mă pierd în tine, să devin una cu tine şi să-ţi încredinţez tot ce-mi aparţinea mie. Încă mai simt că suntem unul şi acelaşi. Un singur om, un singur suflet, o singură fiinţă. Noi, într-un întreg, şi restul lumii. Şi încerc disperată să mă desprind de tine, să redevin eu, singură. Dar cum? Învaţă-mă tu! Pentru că eu nu ştiu să fiu fără tine.
Ştiu că nu e timpul, momentul şi alte miliarde de scuze ca să n-o spun. Dar dacă nu când simt, atunci când?
Ştiu că nu mai are nici un rost. Nimic. Din ce-a fost, din ce simt, din ce spun.
Mi-e dor de tine! Cu fiecare celulă din mine... mi-e dor! E o copilărie să simt atâta dor. Credeam că sunt mai puternică... Super-Sabina, nu?!
Mi-e dor de tine şi nu pot nici măcar să mai respir când ştiu că nu eşti bine şi eu nu sunt acolo să te ţin de mână.
Mi-e dor de noi... Rămâi cel mai frumos vis pe care l-am trăit vreodată!
Învaţă-mă să nu te mai iubesc. Eu singură nu ştiu cum. Tu m-ai învăţat să te iubesc, tu să mă înveţi să n-o mai fac. Mai ales că ţie îţi atât de uşor să nu mă mai iubeşti. Presupunând că m-ai iubit vreodată. Să ştii că în nebunia clipelor fără tine ţi-am pus la îndoială iubirea. Dacă, cât, cum?! Pentru că eu nu înţeleg cum poţi azi să iubeşti şi mâine să-ţi treacă. Până şi o toxiinfectie alimentară ţine mai mult. Asta în cazul în care m-ai iubit vreodată şi relaţia noastră nu a fost o nevoie acută a ta de a umple un gol. Pseudorelatie... Mă rog, chestii de nuanţă.
Ieri a fost 22. Mai ştii? 22 cu flori. Le-am închis într-o cutie de lemn şi am ascuns-o bine până când voi fi gata să îmi amintesc de fiecare moment minunat care a venit cu fiecare floare.
Felicitări! Pentru un actor accidental ţi-ai jucat rolul impecabil. Intenţionat sau nu! Şi dacă mă străduiesc puţin cred că reuşesc să te şi aplaud.
Ieri, pe 22, nu mi-ai adus nici o floare. Nu ştiu de ce în naivitatea mea mă aşteptam să o faci. Eu să ies din birou şi tu să mă aştepţi cald, cu zâmbetul pe buze ca de obicei, şi cu flori. Copil prost, care-a văzut prea multe filme de Hollywood. Ce cretinătate! Doar te-am văzut alaltăieri şi n-ai avut nici o tresărire, nici o licărire în ochi. Nu ştiu de ce mă aşteptam să te schimbi de la o zi la alta.
Te iubesc. Te iubesc atât de tare încât am început să te urăsc. Nu mai pot. Absenţa ta doare al dracului de tare. Mă doare carnea pe mine. Fizic! Unde dracului eşti?
Nu eşti vinovat de nimic. Eu. Eu sunt cea care a făcut alegerea de a te alege pe tine. De a se îndrăgosti, de a dărâma toate zidurile şi de a-şi călca sufletul în picioare. Eu şi nimeni altcineva.
Poate doar pentru că m-ai încurajat să dărâm zidurile şi mi-ai repetat obsesiv, până am ajuns să te cred, că nu trebuie să-mi fie frică de noi.
Era seară, frig sau cald, nu mai ştiu, şi în drumul spre casă (a ta) am început să plâng. Ai oprit maşina şi m-ai întrebat ce s-a întâmplat. Ţi-am zis că-mi este frică. Că abia am reuşit să-mi pun sufletul cap la cap şi că nu mai pot, încă o dată, să-l calc în picioare. M-ai sărutat şi apoi mi-ai şters fiecare lacrimă care mai rămăsese rătăcită pe obraji sau înnodată în barbă. Mi-ai zis încă o dată să nu-mi fie frică de noi.
În aceeaşi seară ţi-am recunoscut că mi-au căzut toate zidurile şi că a mai rămas un singur colţ în picioare şi că-mi e frică de ce se va intampla când va cădea şi el.
M-ai aşezat pe genunchii tăi, mi-ai luat faţa în mâini şi mi-ai zis aşa:
"Nu vreau să dărâmăm şi bucata aia. Vreau să rămână acolo şi în fiecare zi să o colorăm cu mii de culori şi în fiecare dimineaţa să vin şi să îţi spun "TE IUBESC"!"
Ăsta a fost primul din infinitul ce aveau să vină. Şi te-am iubit! Şi încă te iubesc! Atât de mult că nu ştiu dacă e mai mare durerea că nu mai eşti aici să-mi spui în fiecare dimineaţă că mă iubeşti şi dorul de tine, sau dacă mai mult sunt fericită că te-am găsit, chiar şi numai pentru puţin.
Te iubesc! Şi îmi e dor de tine şi mor încet că nu ştiu unde ai fugit!

Ăsta trebuia să fie un mail, dar a murit într-un draft, pentru că celelalte două mailuri au murit aşteptând un răspuns. Aşa că mai degrabă e o scrisoare deschisă. Măcar aşa nu mai aştept nici un răspuns. Dacă mai ai ochi sa citeşti, urechi să auzi sau suflet să simţi.
A ta şi pentru totdeauna...

Într-un fel, care până şi mie îmi este străin, am reuşit, şi încă reuşesc, să-mi păstrez puterea de a iubi în ciuda nimicniciei care se întâmplă în jur. Chiar dacă de cele mai multe ori în spatele fortăreţei pe care am ridicat-o dintr-un simţ al apărării exagerat.
Azi, iată-mă din nou, iubind cu o sete mai mare decât a unui rătăcit în deşert. TOT! Nu mai văd nimic decât un vesel pastel în tot ce mă înconjoară. Iubesc zâmbetul pe care îl întâlnesc dimineaţa şi căruia îi răspund şi mai larg, chiar dacă uneori se întâmplă să fie doar un zâmbet într-o oglindă. Iubesc mirosul de verde crud care răsare dimineaţă din iarbă proaspăt tăiată, iubesc parcul plin de copii pe care îl văd din balcon, iubesc zâmbetele oamenilor pe care îi întâlnesc pe stradă.
Mai mult decât oricând iubesc oamenii care mi-au făcut rău de-a lungul vremurilor, intenţionat sau nu. Pe cei care m-au ocărât sau pe cei care m-au alintat. Pe cei care m-au înălţat pe piedestaluri sau pe cei care mi-au reproşat că sunt un om de nimic. Pe toţi, deopotrivă, fără nici o diferenţă.
Dar cel mai mult te iubesc pe tine. Mulţumesc. Pentru că m-ai lăsat dezgolită în văzul întregii lumi, fără nici o armă cu care să mă apăr. M-ai convins să dărâmăm împreună toate zidurile pe care le ridicasem în atâţia ani pentru ca mai apoi să-mi arăţi goliciunea lumii. M-am speriat la început şi am încercat să-mi acopăr ruşinea cu ce am avut la îndemână. Părul fluturat de vânt era prea scurt, mâinile prea lungi, iar genele de prisos. Apoi am încercat să mă acopăr cu lacrimi. Dar nu au făcut altceva decât să atragă şi mai mult privirile curioase ale trecătorilor.
Apoi... apoi am început să zâmbesc. Ştiam că oamenii fug de fericirea altora, de teamă că traiul celor fericiţi e mai îndestulat decât al lor, dar îmi lipsea confirmarea. E adevărat. Oamenii nu vor să ştie de ce zâmbeşti. De ce plângi? O, câte poveşti se nasc şi câtă curiozitate stârneşti. De ce râzi sau de ce zâmbeşti? Arareori un masochist se opreşte, se uită întrebător şi pleacă mai departe cu întrebarea încă tremurându-i pe buze.
Am reuşit. Acolo, în mijlocul universului pe care eu singură îl creasem pentru noi doi şi în care, dintr-o dată, rămăsesem doar eu, am început să zâmbesc. Simplu şi fără tine. Pentru asta pe tine te iubesc cel mai mult dintre toţi. Abandonându-mă mi-ai dat curajul de a îndrăzni să zâmbesc singură. Fără să simt nevoia unui alt zâmbet care să mă însoţească. Mulţumesc. Uită de toate celelalte vorbe pe care ţi le-am spus vreodată. Sunt de prisos şi nu-şi mai au rostul.
Iubesc! Iubesc tot ce mă înconjoară. Iubesc valurile în care m-am regăsit. Iubesc sărutul sărat şi pătimaş pe care l-am lăsat în Vamă. Iubesc muzica şi trăirile şi toţi oamenii pe care i-am întâlnit în timpul ăsta de când nu mi-a mai fost ruşine să-mi descopăr nuditatea sufletului şi nurii iubirilor care au murit în mine.
Iubesc zidurile pe care le-am ridicat într-un timp invariabil mai scurt decât înainte. Iubesc frescele pe care le-am desenat în interior şi tabloul tău, agăţat deasupra geamului prin care văd lumea zilnic, ca o alarmă ce-mi aduce aminte că zidurile sunt parte din mine şi că distrugerea lor nu va duce la nimic decât la ridicarea altora noi.
Iubesc geamul ăsta prin care văd lumea zilnic. Iubesc faptul că mă pot ascunde în spatele lui şi să iubesc tot ceea ce iubesc fără ca nimeni să nu-mi vadă slăbiciunea.
Îmi iubesc capacitatea de a-mi ascunde durerile sufletului, chiar şi când ele pârjolesc tot ce găsesc în interiorul zidurilor. Iubesc chiar şi mai mult disimularea zâmbetelor.
“Deţin cu atâta măiestrie arta disimulării încât v-am făcut pe toţi să credeţi că sunt fericită!”

À bientôt

Cumva, într-un fel, am reuşit să ajung la capăt. La capătul unui vis, al unei dorinţe, al unei speranţe. Mă simt de parcă aş fi reuşit să ajung la capătul unei vieţi. Am reuşit e puţin spus, având în vedere luptele pe care le-am dus de-a lungul vremii. Cu oamenii mai puţin, cu timpul mai des, iar cele mai rele cu demonii dinăuntrul meu.
Am ajuns în punctul în care simt că nu mai am nimic. Nimic de pierdut. Prietenii nu-mi aparţin ca să-i pot pierde. Nimeni nu-mi aparţine. Faptul că mă aflu în universul unora e doar o întâmplare. Tristă uneori.
Am văzut şi simţit atâtea încât nimic nu mă mai uimeşte. Încrederea pe care le-am acordat-o unora am plătit-o scump. Prea scump. Iubirea şi devotamentul aproape m-au doborât iremediabil.
Şi-atunci mă întreb cine sunt şi ce rost mai are măcar să încerc să mă lupt?! E o întrebare la care acum câţiva ani aşteptam răspuns. Azi insist să nu îl primesc.
Nu poţi să vii şi să pleci când ai tu chef. Nu poţi să dispari fără nici un cuvânt. Nimic nu-ţi dă dreptul să condamni un om, prin tăcere. E inuman. În cel mai general mod cu putinţă şi valabil pentru orice situaţie din viaţă.
Încearcă să faci un exerciţiu de imaginaţie. De data asta, faci schimb de locuri cu celălalt. Şi o să fii tu cel care iubeşte, cel care crede, cel care speră. Şi într-o zi te trezeşti singur, în mijlocul tuturor.
Şi nu e nici pe departe ceea ce ţi-ai dorit. Când te trezeşti singur, în mijlocul tuturor, când n-are cine-ţi întinde o mână, când nu ai cui să zâmbeşti. Abia atunci începi să crezi că viaţa ta e doar un vis, din care, cu disperare, vrei să te trezeşti.
Şi ce faci atunci? Nu faci nimic. Te aşezi şi dormi. Şi ţi-ai dori ca somnul să se termine când vei fi uitat de tot şi de toate. Dar nu poţi. Societatea şi viteza cu care se petrec lucrurile nu-ţi dau voie să te opreşti. Nu ai forţa materială şi nici fizică să fugi, să te ascunzi, să uiţi. Nu eşti singur împotriva tuturor. Eşti singur şi atât. Şi ca să eviţi dramele şi mila şi cuvintele de complezenţă, ce faci? Zâmbeşti. Un zâmbet fals, pe care nu-l mai citeşte nimeni.
Încerci să-ţi pui o armură, şi să mergi mai departe. Să faci să pară că totul e bine.
Şi când inevitabil cineva întreabă ce e cu faţa asta, de câteva zile, cineva răspunde în locul tău. "Nu doarme!" Şi e bine. E bine că lumea să creadă că faţa posomorâtă se datorează doar câtorva nopţi de nesomn. E bine că nimeni nu vede mizeria în care te zbaţi şi nimicnicia pe care o simţi.
Când pui lacăt pe toate uşile şi nu dai nimănui răgazul să observe ce e dincolo de zid îţi acorzi ţie timp. Şi răgazul necesar să cauţi soluţii şi variante şi metode să ieşi. Te aduni, tu pe tine, pentru că nu ştie nimeni să lipească bucăţile aşa cum o faci tu.
Dar e o chestiune de timp până când toată lumea să înţeleagă că nu e chiar totul cum vrei să fie. Şi tu nu-ţi mai permiţi să nu-ţi fie bine.
Şi atât. Că sună ceasul, şi trebuie să te ridici şi să abandonezi patul şi pijamalele în care ai zăcut bolnav de victimita.
Şi ţii capul sus încercând să te comporţi altfel decât simţi, ca oamenii să nu vadă decât zâmbet şi cel mult o faţă obosită.
Şi o să fie bine, ştii. E doar o chestiune de timp.

Acum si pentru totdeauna

Senzaţia de ţiuit în urechi persista.
Credeam că motivul era unul cât se poate de obiectiv şi, de altfel cel mai la îndemână: boxa lângă care stătusem un concert întreg, aproape o jumătate de zi.
Vorbisem mult despre tine în ziua aia şi încă de dimineaţă, de când m-am trezit, gândul mi-a fugit la tine. Habar n-am de ce. Poate pentru că era un al doilea mare concert rock la care mergeam în ultimul an. De data asta fără tine.
Din toată mulţimea aia de oameni eu trebuia să te văd pe tine. Bunul şi nebunul meu. Aceeaşi structură scheletică, înaltă, prea osoasă să fie atletică. Şi într-o secundă ochii tăi albaştri mi-au amintit de ce te-am iubit atâta amar de vreme. Încă... Încă ai zâmbetul ăla turbat în colţul gurii. Aşa-i că încă îţi transpiră mâinile când vorbeşti cu mine?!
Bunul şi nebunul meu... Ţi-am văzut zâmbetul şi am uitat de tot. De toate răutăţile lumii, de toată durerea pe care am adunat-o în adâncul sufletului meu, de toate eşecurile. Dar mi-am adus aminte cât te-am iubit. Ai fost şi, aveam să aflu în seara în care ne-am reîntâlni, ai rămas spiriduşul meu. Un Peter Pan rebel, care se împotriveşte oricăror reguli lumeşti. De rebelul din tine m-am şi îndrăgostit prima dată.
Pentru o oră, timp în care am străbătut Bucureştiul prăfuit, împreună, am redevenit zâna care am fost. Zâna şi spiriduşul ei. Sau spiriduşul şi zâna lui. După prea multă vreme timpul s-a oprit în loc. Bunul şi nebunul meu!
Cosmic. Ăştia am fost noi. Aşa a fost totul între noi. Cosmic. Şi pentru o oră a redevenit cosmic. Tot.
Credeam că o altă întâlnire cu tine avea să-mi distrugă din nou universul. De-asta mi s-au înmuiat genunchii şi inima a început să bată disperată. Am evitat pentru câteva secunde să te trag de mână. Dar îmi era dor de tine, bunul şi nebunul meu.
Paradoxal, întâlnirea noastră nu mi-a distrus nici pe departe universul. Din contră, l-a reîntregit. A pus cap la cap toate rupturile şi am redevenit eu. Te-am iubit şi sunt atât de fericită că am făcut-o. Dacă mi-aş fi ţinut promisiunea şi refuzam în continuare să mă îndrăgostesc de tine nu ştiu ce aş fi devenit. Dar acum sunt cea mai fericită că mi-am dat voie să te iubesc.
Ne-am despărţit în cel mai frumos mod cu putinţă. Acum, nu atunci. Buzele tale pe pielea mea mi-au reamintit, încă o dată, de ce şi cum am putut să te iubesc în felul ăla.
Acum şi pentru totdeauna, bunul şi nebunul meu!