Poveste din bucăţi

Ciudat cum se înghesuie oamenii să se adăpostească de ploaie. Care la metrou, care în maşini, care în taxiuri, pe care cu greu şi le permit din bugetele lor de corporatişti.
Eu, în schimb, nu suport înghesuiala de la metrou atunci când plouă. Miroase a descompunere. Şi pentru că bascheţii roşii rezistă eroic în maşina de spălat, o iau pe jos către casă. Pipera - Aurel Vlaicu - Herăstrău - Victoriei - Ştefan Cel Mare - Iancului.
Băltoace peste tot. Şi cum n-am stare, le ating pe toate cu vârful baschetului stâng. La fieşcare atingere, o frântură de amintire se conturează din stropi de apă.
Prima ţigară, primul 2 la fizică. Un telefon în miezul nopţii, ani pierduţi te miri pe unde şi cu oricine. Ani întregi de doliu şi plâns.
O frântură dintr-un weekend întreg. Eu şi un el, înghesuiţi într-un fotoliu prea mic pentru doi. Ne ţinem în braţe, şi plângem că doi proşti. El îmi citeşte mail-urile de la ea, mie îmi e prea greu să-i vorbesc despre el.
O sticlă de votcka ascunsă în cuptorul aragazului. O petrecere în pijamale, ca-ntre fete. Sute de nopţi pierdute în cluburi şi prin cafenele. Tot ca între fete.
Un apartament mare şi prea gol, în berceni. Al lui. Garsoniera mea înghesuită. Noi şi cafea, din ceşti desenate cu ursuleţi.
Alte mii de ţigări fumate cu tine. Mă întreb ce ne spuneam zile întregi şi nu ne plictiseam. Şi-acum, de parcă aş fi murit, nu vrei să mai ştii de mine.
Un buchet mare, de gladiole albe, aruncat în fiecare an, la început de noiembrie, pe acelaşi mormânt.
Şi aproape am ajuns.
Dintre toate amestecate, îmi rămâne imaginea ta. Mână caldă, despre care am vorbit de atâtea ori, culoarea turbată a ochilor, nici căprui, nici verzi, cea mai frumoasă prietenie din toate timpurile şi mirosul dulceag de Moschino. Mi-au rămas toate, numai tu ai plecat.
Tot tu mi-ai spus că e bărbatul perfect. Ne-am amuzat teribil, ani în şir pe tema asta, mai ales când îmi spuneai cum o să arăt la bătrâneţe, lângă el, într-un balansoar la Moeciu.
Ajung acasă udă până la piele, c-un zâmbet tâmp pe faţă. Mă aşez pe scaunul alb, din faţa biroului. Carnival of Rust rămâne melodia de suflet, din toate timpurile. E a lui, e despre noi, e cu noi.
Arunc bascheţii roşii într-un colţ de balcon, şi hainele, una câte unsă, în maşina de spălat.
Mă aşez din nou în faţa monitorului şi încep să-ţi scriu un mail. O să rămână, probabil, în draft, lângă celelalte pe care nu ţi le-am trimis.
Pe el l-am mai văzut de câteva ori la metrou. Pe tine niciodată...

Gânduri aiurea

- Ţipă!
- Da' vreau să râd!
- Zi ceva despre noi!
- Bătăi din aripi.
- Altceva.
- Fluturi morţi?!
- Eşti dusă!
- Mi-e dor!
- De mine?
- Uite, magnolii.
- Unde mă?
- Mi-e dor de el...
- Ah, nici nu ştiam că au înflorit!
- De ieri nu l-am văzut.
- Eu sunt aici!
- Tu nu eşti niciodată aici.
- Ce simpatic e copilul ăla.
- Ce bascheţi verzi ai!
- Sunt fericit!
- Aş bea un mojito cu multă gheaţă, şi o limonadă de ananas.
- Hai să mai încercăm o dată!
- Tu ce bei?
- Vine şi Matei?
- Mi-am cumpărat o carte, despre iubire.
- Tu mă mai iubeşti?
- De ce întrebi?
- Caut contextul în care să-ţi spun că şi eu te iubesc.
- Ai mai numărat stele?
- Ce ochi verzi, şi turbaţi ai!
- Ai o şuviţă rebelă pe frunte.
- Mă săruţi?
- Închide ochii şi visează!
- El unde e?
- Nicăieri. Departe. Habar n-am!
- Îl iubeşti?
- Mi-e dor de el.
- Mai vine?
- Nu cred.
- Unde suntem?
- În spate la Cărturăreşti.
- Uite luna!
- Câtă lume e aici!
- Zâmbeşte, iubire!
- Vrei să ne plimbăm cu bicicleta?
- E plin parcul de tei înfloriţi!
- Zi ceva deştept!
- Tu!
- Unde-i fărâma mea de suflet?
- De Dan ce mai ştii?
- Plouă!
- Mai bine mâine!
- Îmi reciţi ceva din Baudelaire?
- Te iubesc!
- Care-i diferenţa dintre veşnicie şi-o zi?
- Secunda!
- Şi sufletul meu unde e?
- Visează mă!
- Visele-s pentru proşti, iar veşnicia pentru muribunzi!

Şi ieşim râzând în stradă, mergând fără să ne atingem, în jos, pe Arthur Verona! Până în Pitar Moş.
Aici mă opresc şi-i mărturisesc că nu am cum să-l mai iubesc!
Sufletul cretin, de care nu mai ştiu nimic, n-a învăţat să nu se mai vândă pe nimic!

Într-un fel, altfel

Mi-am agăţat sufletul în pioneze, pe un perete înalt, în văzul tuturor, singură, de bună voie. Pentru cea mai frumoasă întâmplare din ultimii trei ani. Întâmplarea de a ne fi reîntâlnit. Nici nu mai contează unde şi cum. Amândoi în acelaşi loc, friendly şi tăcut. Patru ore dintr-o noapte, vorbite încontinuu. Mi-era dor să te regăsesc, să mă asculţi, să-ţi spun. Toate în cel mai prietenos mod cu putinţă. Poate una dintre cele mai frumoase prietenii, care ţinea de vreo opt ani.
Până m-am abandonat cu totul în braţele tale. Am uitat de mine, de toate ipotezele pe care le-aş fi gândit mai înainte şi de toate zidurile ridicate în atâţia ani. Parcă nimic n-a fost niciodată mai frumos ca atunci.
Şi-apoi ibricul sfârâind pe aragaz şi cafeaua aşteptând în două căni pe masă. Şi nu mai eram cu gândul nicăieri. Erai doar tu în tot din jur. Şi-o strângere în braţe cum nu-mi imaginam că poate fi vreodată.
Te-am iubit demult, cu sufletul de copil de atunci. Şi cu toată sinceritatea pe care o aveam. Dar ai ales să pleci, sec, trăgând după tine o uşă grea, din pal. Şi n-ai văzut niciodată cum am plâns şi-n câte miliarde de bucăţi s-a sfărâmat sufletul de dorul tău.
După aproape un deceniu, cumva, de undeva, te-ai întors. M-ai regăsit aceeaşi, dar nu te mai iubesc. Şi dacă nu te mai iubesc, înseamnă că de fapt nu mai sunt aceeaşi, nu?! Am crescut, m-am maturizat, am suferit, am râs şi am iubit, în tot timpul ăsta.
Nici rece şi egoistă n-am vrut să fiu, deşi poate ar fi fost mai bine. Nu ştiu şi nici nu vreau să mă întreb cum ar fi fost sau cum e mai bine! Le iau pe toate, aşa cum vin, o zi după alta. Nu te întreb nici dacă stai, nici dacă o să pleci, nici ce vrei, nici ce poţi să-mi dai.
Eu rămân aici, cu acelaşi zâmbet şi aceeaşi sclipire în ochi cu care m-ai regăsit. Şi am momente în care aş vrea să plec. Nu întreba de ce. Pur şi simplu. Dar mă trezesc şi-mi dau seama că fuga mea ar însemna doar că mi-am făcut vise despre ce ar urma şi de teamă că nu s-ar împlini, aş alege să plec. Iar eu nu mi-am făcut nici un plan, nici un vis, nimic. Te iau aşa cum eşti, cu braţele deschise.
Ţi-am spus-o de atâtea ori. Am să rămân atâta timp cât vrei să rămân. Atâta timp cât o să simt şi o să-mi confirmi că vrei să fiu aici.
Dar poate că totuşi într-o zi am să plec. Atunci când o să te simt rece şi tăcut, când n-o să te mai gândeşti la mine, când o să mă săruţi doar pentru că trebuie s-o faci. Când am să citesc unul dintre mesajele din inbox şi-am să ştiu că nu mai am nimic din ceea ce-ţi doreşti.
Şi toate de mai sus sunt doar ale mele. Nici o interpretare, nici o concluzie, nimic subtil.
Între timp îmi sună obsedant în minte o întrebare, pusă de tine într-o discuţie. "Dar viaţa mea? Viaţa mea unde e?"
Şi încă ceva.
Pe un colţ de bibliotecă ţi-am lăsat o bucată mică de suflet, în prima dimineaţă când am plecat. Apoi ţi-am mai dat una, într-o altă duminică, înainte să pleci. Ieri nu ţi-am mai dat nimic, dar ţi-ai luat singur. Să ai grijă de bucata mea de suflet, cum ai făcut-o până mai devreme. Şi când o să simţi că nu-ţi mai trebuie te rog să mi-o dai înapoi. Într-o eşarfă de mătase, într-un buzunar, dintre palme, sau aşa, ca atare. Numai să mi-o dai. Şi dacă se poate întreaga. Mi-am pierdut nervii şi toată răbdarea să mai fac puzzle-uri din bucăţi de suflet aruncate la întâmplare.

Un fel de astenie. Altfel

Dintr-o sete nebună de culoare, m-am chinuit să visez curcubee.
Dintr-o sete disperată de cunoaştere, mi-am cumpărat cărţi.
Dintr-o sete covârşitoare de dragoste, te-am cunoscut pe tine.
M-agăţ în fiecare zi de orice fărâmă de speranţă, pe care cu greu o mai găsesc într-un colţ din mine. Zace în mine o ambiţie, ce devine prostească, de a crede că o să fie bine. Că fericire există undeva şi într-o zi o să ajungă şi la mine; că pot să râd fără motiv; că happy-endul nu e doar un sfârşit de poveste!
Fantome din dulap, vise neîmplinite şi dureri de-atunci îmi umbresc toate speranţele de-acum şi mă împiedică să visez curcubee. Azi-noapte am visat ruine. Parcă tu ai săpat până ai dat de ele şi m-ai chemat pe mine să le văd. Şi ca o nătângă ce sunt, în loc să mă minunez de tot ce era acolo şi că ai fost în stare să le descoperi, m-am apucat să sap cu mâinile goale în pământ. Căutam bucăţi pe care să le lipesc şi să reconstruiesc tot ce fusese acolo demult! Dar tu ai încercat să mă opreşti, spunându-mi că niciodată ruinele nu vor mai fi întregi. Şi mai mult, niciodată n-am să pot reconstrui de una singură. E nevoie de oamenii de-atunci. Doar ei ştiu cum au fost aşezate bucăţile. Iar eu parcă nici nu mai ştiam să aud. Şi-am tot căutat, până am reconstruit o bucată de frescă. Şi tocmai când să mă apuc de pictat, a început să plouă. Şi de atâta ploaie, într-o clipă n-a mai rămas nimic. Şi-am început să plâng. Şi m-am trezit. Şi erai tu aici, într-un colţ, tăcut şi rece, aşa cum ai fost dintotdeauna.
Şi-am întins braţele să te cuprind, dar te-ai făcut că nu mă vezi. Cu ochii mari, plini de lacrimi, am încercat să-ţi spun fără cuvinte, că am să plec. Că într-o zi ai să te trezeşti din ignoranţa ta şi n-ai să mă mai găseşti aici. Întocmai ca Ana lui Chirilă! În continuare eşti rece şi indiferent.
Mi-e frică să plec. Nu vreau să se termine aici şi acum. Cel puţin, nu aşa. Înainte să plec vreau să ştiu că am luptat pentru tine. Dar lupta asta n-am cum s-o câştig de una singură. Iar tu pari că nici nu vrei să fim pe-acelaşi câmp de luptă.
Mă simt ca într-o sală de spectacol, a unui teatru mic, de comedie. Tu eşti unicul spectator, iar eu amărâtul de actor care se maimuţăreşte pe scenă, încercând să-ţi smulgă o reacţie. Dar faţa ţi-e împietrită, mâinile ţepene pe spătarul scaunului şi nici pupila nu ţi se dilată. Iar când va cădea cortina eu am să plec plângând în culise, dezamăgită că cel din urmă spectator rămâne imun la sinceritatea şi dăruirea cu care îmi joc rolul.
Şi ştiu care e pasul firesc şi cel mai corect. Să mai cer ridicarea cortinei o singură dată, să fac o plecăciune până la pământ în faţa ta şi să aştept din nou coborârea catifelei grele, ce-mi va acoperi faţa arsă de lacrimi şi înnegrită de cearcăne.
Dar mi-e atât de greu să folosesc cuvinte! Pentru că n-am să le mai pot întoarce niciodată, odată spuse. O privire am să o pot reinterpreta întotdeauna, dar un cuvânt? Cum să te mint că nu l-am spus? N-am ştiut să mă folosesc niciodată de vorbe să-mi iau rămas bun. Oamenii care nu mai sunt aici n-am aflat niciodată câte aveam să le spun. Poate de-asta le vorbesc noaptea, când se sting toate luminile în oraş, poate de-asta le scriu din când în când, aici pe blog. Şi tot de-asta vorbesc de patru ani cu o cruce din marmură albă şi niciodată nu-mi găsesc cuvintele să-mi iau rămas bun. Port în mine un soi de vinovăţie că el s-a dus şi eu încă mai sunt aici. Dar asta-i altă poveste.
Momentan, te rog pe tine doar, să nu devii un om căruia nu ştiu să-i zic un rămas bun. Nu fugi doar dintr-o dorinţă de a nu părea slab şi nu mă lăsa să mă târăsc încercând să-ţi smulg un zâmbet!
Sau dacă vrei, mai bine spune-mi tu toate câte sunt. Cuvintele tale ultime am să le accept mai uşor. Am să ştiu ce să fac cu ele: o vreme am să plâng cu ele în timpane, apoi am să le aşez în sertarul cu vorbe uitate.
Iar pe tine... pe tine am să te aşez în cufărul cu oameni frumoşi şi-atât de dragi sufletului meu!

Poveste cu suflet...de azi

Cine a zis că sufletul moare? Eu. Şi încă de atâtea ori. Dar moartea sufletului meu nu e aceeaşi cu orice altă moarte fizică.
Azi, undeva printre rândurile unui mail, am găsit sufletul îngenuncheat de-atâta amar. Nu mai ştie să respire şi mai ales a uitat cum să iubească. Aş vrea să-i pun în braţe un clişeu, că totul o să fie bine, dar ne ştim de prea mult timp ca să-i zic vorbe de umplutură.
Învaţă-l să creadă, să spere, să viseze. Nu-i pune oprelişti şi lasă-l să zâmbească. Şi pe mine odată cu el. Dă-ne paloarea rozalie a vieţii. Pune în toţi porii fericire. Sau pune-o în suflet că o expirăm noi. Nu fugi. Ai rabdare cu mine. Acceptă-mi nebuniile şi zâmbetele. Nu fugi nici când râd, nici când în miezul nopţii se rostogolesc lacrimi pe obraji. Noi vrem să credem că poate fi şi bine. Ştii cum să faci asta? Noi nu. Noi ştiam doar să iubim, dar am uitat. Fii acolo să prinzi zâmbetul din cremenea dimineţii şi mâna ce ţi se plimbă prin păr. Umanizează-mă. Dă-mi suflarea cu care păpuşarul pune licărirea în ochii păpuşii şi cu care meşterul transformă lutul în diamant.
Ştii de când n-am mai zâmbit? Cum să-i spun sufletului că fericirea o să vină, când nu ştiu dacă tu, sau oricine, o poate aduce. Cum să-i pot spune că fericirea ţine o veşnicie, când el ştie că moare întotdeauna a treia zi? Îmi pare rău că nu poate să moară.
Mă aşez şi eu printre rândurile mailului şi ne plângem împreună veşnicia. Şi undeva, la celălalt capăt al lumii, într-o altă viaţă, e steaua noastră, în care credem de mici. Dar până acolo mai e mult, drumul greu şi lucrurile complicate. Viaţa de aici eşti tu şi restul. Şi nici unii n-aveţi răbdare cu noi.
Iar eu, în goana mea, mă ridic dintre litere, m-amestec în viaţă şi las sufletul plângând, undeva într-un inbox prăfuit.