Un fel de astenie. Altfel

Dintr-o sete nebună de culoare, m-am chinuit să visez curcubee.
Dintr-o sete disperată de cunoaştere, mi-am cumpărat cărţi.
Dintr-o sete covârşitoare de dragoste, te-am cunoscut pe tine.
M-agăţ în fiecare zi de orice fărâmă de speranţă, pe care cu greu o mai găsesc într-un colţ din mine. Zace în mine o ambiţie, ce devine prostească, de a crede că o să fie bine. Că fericire există undeva şi într-o zi o să ajungă şi la mine; că pot să râd fără motiv; că happy-endul nu e doar un sfârşit de poveste!
Fantome din dulap, vise neîmplinite şi dureri de-atunci îmi umbresc toate speranţele de-acum şi mă împiedică să visez curcubee. Azi-noapte am visat ruine. Parcă tu ai săpat până ai dat de ele şi m-ai chemat pe mine să le văd. Şi ca o nătângă ce sunt, în loc să mă minunez de tot ce era acolo şi că ai fost în stare să le descoperi, m-am apucat să sap cu mâinile goale în pământ. Căutam bucăţi pe care să le lipesc şi să reconstruiesc tot ce fusese acolo demult! Dar tu ai încercat să mă opreşti, spunându-mi că niciodată ruinele nu vor mai fi întregi. Şi mai mult, niciodată n-am să pot reconstrui de una singură. E nevoie de oamenii de-atunci. Doar ei ştiu cum au fost aşezate bucăţile. Iar eu parcă nici nu mai ştiam să aud. Şi-am tot căutat, până am reconstruit o bucată de frescă. Şi tocmai când să mă apuc de pictat, a început să plouă. Şi de atâta ploaie, într-o clipă n-a mai rămas nimic. Şi-am început să plâng. Şi m-am trezit. Şi erai tu aici, într-un colţ, tăcut şi rece, aşa cum ai fost dintotdeauna.
Şi-am întins braţele să te cuprind, dar te-ai făcut că nu mă vezi. Cu ochii mari, plini de lacrimi, am încercat să-ţi spun fără cuvinte, că am să plec. Că într-o zi ai să te trezeşti din ignoranţa ta şi n-ai să mă mai găseşti aici. Întocmai ca Ana lui Chirilă! În continuare eşti rece şi indiferent.
Mi-e frică să plec. Nu vreau să se termine aici şi acum. Cel puţin, nu aşa. Înainte să plec vreau să ştiu că am luptat pentru tine. Dar lupta asta n-am cum s-o câştig de una singură. Iar tu pari că nici nu vrei să fim pe-acelaşi câmp de luptă.
Mă simt ca într-o sală de spectacol, a unui teatru mic, de comedie. Tu eşti unicul spectator, iar eu amărâtul de actor care se maimuţăreşte pe scenă, încercând să-ţi smulgă o reacţie. Dar faţa ţi-e împietrită, mâinile ţepene pe spătarul scaunului şi nici pupila nu ţi se dilată. Iar când va cădea cortina eu am să plec plângând în culise, dezamăgită că cel din urmă spectator rămâne imun la sinceritatea şi dăruirea cu care îmi joc rolul.
Şi ştiu care e pasul firesc şi cel mai corect. Să mai cer ridicarea cortinei o singură dată, să fac o plecăciune până la pământ în faţa ta şi să aştept din nou coborârea catifelei grele, ce-mi va acoperi faţa arsă de lacrimi şi înnegrită de cearcăne.
Dar mi-e atât de greu să folosesc cuvinte! Pentru că n-am să le mai pot întoarce niciodată, odată spuse. O privire am să o pot reinterpreta întotdeauna, dar un cuvânt? Cum să te mint că nu l-am spus? N-am ştiut să mă folosesc niciodată de vorbe să-mi iau rămas bun. Oamenii care nu mai sunt aici n-am aflat niciodată câte aveam să le spun. Poate de-asta le vorbesc noaptea, când se sting toate luminile în oraş, poate de-asta le scriu din când în când, aici pe blog. Şi tot de-asta vorbesc de patru ani cu o cruce din marmură albă şi niciodată nu-mi găsesc cuvintele să-mi iau rămas bun. Port în mine un soi de vinovăţie că el s-a dus şi eu încă mai sunt aici. Dar asta-i altă poveste.
Momentan, te rog pe tine doar, să nu devii un om căruia nu ştiu să-i zic un rămas bun. Nu fugi doar dintr-o dorinţă de a nu părea slab şi nu mă lăsa să mă târăsc încercând să-ţi smulg un zâmbet!
Sau dacă vrei, mai bine spune-mi tu toate câte sunt. Cuvintele tale ultime am să le accept mai uşor. Am să ştiu ce să fac cu ele: o vreme am să plâng cu ele în timpane, apoi am să le aşez în sertarul cu vorbe uitate.
Iar pe tine... pe tine am să te aşez în cufărul cu oameni frumoşi şi-atât de dragi sufletului meu!