Rasarit

Nu am privit niciodata un apus sau un rasarit.Nu am alergat niciodata desculta prin ploaia calda de vara.
Niciodata,in stangacia mea,nu m-am murdarit de polenul florilor pe degete si niciodata nu am vazut aripi,aripi de inger,aripi de vis,aripi din mine...niciodata pana acum o vesnicie.
Lam cunoscut intr-un autobuz supra-aglomerat,intr-o zi de primavara.Nimic mai banal,poate...Mi-a oferit locul de la fereastra,o data cu locul din inima lui poate.De atunci am inceput sa primesc,sa simt,sa visez,sa zbor.Germenii aripilor au patruns carnea si pielea si am simtit cum trupul devine mai usor,mai transparent...
Aripile de pe spatele meu sunt o alba povara,ochiul descis catre o lume tainica,inaccesibila si ireala pentru cei ce fac din iubirea adevarata o utopie.
Perdelele opace ale sufletului au cazut rand pe rand si cerul si-a oglindit chipul in mine.In fiecare seara,iubirea din mine apune pentru a rasari mai dulce si mai calda a doua zi.
Fiecare apus sau rasarit este unic.Niciodata cerul nu este scena aceluiasi peisaj.Mi-am ancorat privirea in oglinda cerului si pentru cateva minute am prins un spectacol superb.Nu pot sa descriu in cuvinte acea explozie de ocru si ambra,nu pot sa spun cat de limpede si calm era cerul in dimineata rece,imi e imposibil sa descriu in cuvinte vibratia nevazuta a sufletului in fata colosalului spectacol.