Desi am o stare de...n-as mai fi,am simtit asa,o tragere de inima sa iau leapsa asta de la Joker

Tu dupa ce tanjesti ? Dupa fericire,ma!am zis-o de un milion de ori!Dupa un sarut moale,o imbratisare sincera si o vorba calda.
Cand ai spus ultima oara "Te iubesc"? Pff...o spun in fiecare seara,in timp ce perna se uda sub capu-mi,de lacrimi sarate...
Defineste fericirea in 3 cuvinte! EU...TU...NOI
Cand ai fost ultima oara fericita? nici nu mai stiu daca am fost vreodata fericita
Ce crezi ca te face fericita? sa nu mai fiu OM!
Cand te-ai gandit ultima oara la fericirea ta? ma gandesc in fiecare clipa.si ma intreb "cand?" si "daca?"

P.S.Profit de postarea asta sa va spun ca pentru o perioada...absentez.Nu stiu daca o sa fie o zi,doua,o luna sau cativa ani...Habar n-am.
Stiu doar ca vreau si trebuie sa-mi repun ordine-n ganduri,sa ma adun,sa redevin eu.Care eu?Nici asta nu stiu.
Si pentru toate astea e nevoie de autoizolare!
So,toate cele bune si ne mai...citim!

Ah,da!Va las o melodie frumoasa,sa va aduceti aminte...:)O stiu si eu de la...cineva:)

Viaţă şi blestem

Capitolul 7

Şapte ore s-au scurs mai repede decât arde o ţigară uitată aprinsă-n scrumieră.
Andreea şi Dinu stau faţă în faţă pe fotoliile mari, din piele albă, în cafeneaua din colţ, din aeroport.
Au şi uitat că Dinu avea un avion de prins spre Elveţia.
Au băut cafea, au fumat pachete întregi de ţigări, au povestit. Au râs, s-au fâstâcit, s-au îndrăgostit.
Dimineaţa i-a găsit găsit în acelaşi loc. A doua zi dimineaţă în alt loc. Peste puţin timp dimineţile îi găseau în garsoniera Andreei, în pat, bătându-se cu perne sau bându-şi cafeaua în bucătăria mică.
Iubirea lor a început lent şi-a continuat lin. Se iubesc mult.
S-au crescut unul pe altul şi au învăţat unul de la celălalt despre iubire.
Nici unul n-a mai iubit vreodată.
Şi au crescut frumos. Liniştit, fără agitaţie. Oamenii din jur n-au existat pentru ei nicicând.
Au învăţat să spună "noi" şi să trăiască în doi.
Rareori se întâlnesc la un ceai cu vreo doi colegi de-ai lui Dinu.
În rest fac totul singuri. Merg la teatru, la concerte de jazz. În parc noaptea, când nu mai e nimeni, ei se plimbă de mână pe aleile întunecate şi se sărută pe furiş, de teamă să nu-i vadă nici Dumnezeu.
Viaţa le e plină şi îndestulată. Se iubesc. Şi tot nu le ajunge. Sunt însetaţi unul de celălalt.
Seara se sorb şi adorm îmbătaţi cu iubire, iar a doua zi le e şi mai sete. Şi se iubesc şi mai mult. Din ce în ce mai mult.
Andreea e fericită. Nu-i place să spună că fericirea are un preţ. Dar crede cu tărie că orice nenorocire se întâmplă pentru că mai apoi să fii şi mai fericit.
Ştie că Dinu a fost trimis. Poate că Dumnezeu nu o iubeşte atât de tare, încât să-i trimită asemenea dar, în schimb mama ei cu siguranţă da.

Trei ani s-au scurs de la acea primă seară din aeroport.
Şi-acum sunt tot împreună. Singuri. N-au nevoie de nimeni. Şi se iubesc mai mult ca la început.
Ea îi face cafeaua în fiecare dimineaţă, cu aceeaşi dragoste ca la început, iar în weekend e rândul lui să-i aducă micul dejun la pat.
În zilele când plouă Dinu pleacă mai devreme de la serviciu şi se duce acasă, unde îl aşteaptă Andreea să meargă împreună în parc, să alerge prin ploaie şi să sară în bălti.
Garsoniera e întotdeauna plină cu flori. Dinu îi aduce lalele, crizanteme, frezii, ghiocei. Niciodată trandafiri.
Se iubesc mult. Nu ca doi copii, dar nici ca doi adulţi. Se iubesc altfel. Iubirea lor nu are nimic murdar, nimic firesc şi nici omenesc.
De trei ani trăiesc unul pentru altu, şi inspira viaţa din răsuflarea celuilalt.
Le prieşte viaţa asta tihnită.
Andreea lucrează tot acolo, şi face proiectele de acasă.La fel ca la început, se duce la birou o dată pe lună, să-şi ia salariul.
Dinu, în schimb, lucrează în departamentul de marketing al unei firme şi are program fix, de luni până vineri. Dar se strecoară mereu şi mai dă o fugă la Andreea.
Şi cu toate astea, deşi niciunul dintre ei nu concepe viaţa fără celălalt, nu locuiesc împreună.
Dinu încă îşi ţine hainele în apartamentul cu două camere, pustiu acum şi prăfuit de singurătate.
Le e frică de schimbări. Se tem să nu se piardă ceva din farmecul de acum. Şi până la urmă le e bine aşa.

În primăvara celui de-al patrulea an s-au hotărât să facă pasul.
La vară, după licenţa, vor pleca în Elveţia. Acolo e Eduard şi părinţii lui Dinu.
La ei mergea în ziua când a reîntâlnit-o pe Andreea în aeroport.
Acolo vor face logodna, dar se vor întoarce aici să se cunune. Le plac bisericile noastre.
Da, da. Mai e puţin. Deja încercuiesc zilele în calendar.

- Mulţumesc, pumpkin. Ne vedem mai târziu.
- Andreea. -o strigă Dinu pe geamul deschis al maşinii, te iubesc!
Ea zâmbeşte şi urcă mai departe scările înalte din marmură albă.
Intră uşor, se aşează sfioasă pe scaun şi aşteaptă.
- Bună ziua! Doamna Vladinovici?
- Da.
- Poftiţi. Domnul doctor vă aşteaptă.
În spatele biroului, un medic încărunţit se uită cu o mimică gravă peste un teanc de hârtii.
- Ah, bună ziua doamna Vladinovici. Îmi pare bine să vă revăd. Luaţi loc.
- Da... mulţumesc.
- Înainte de toate, dacă-mi daţi voie să vă întreb, sunteţi căsătorită?
- Nu! Adică... aproape.
- Aaa, felicitări. Viitoarea doamnă...?
- Mateescu.
- Ah, frumos. Viitoarea doamnă Mateescu, soţie şi mama.
- Poftiţi?
- Da. Sunteţi însărcinată. Felicitări.
- Dar...
- Ştiu, aţi venit să vă faceţi analizele, crezând că sunteţi anemică.
Doctorul îi strânge mâna puternic şi o îmbrăţişează. Dar ea nu reacţionează.
Iese din spital alergând pe scările înalte din marmură albă. Aleargă pe străzi râzând şi plângând de bucurie.
Fără să ştie cum şi când, ajunge pe aleile parcului în care s-a plimbat, pe rând, singură, cu Dinu, iar de acum înainte toţi trei.
Nici nu ştie ce simte. E bucurie, iubire, duioşie, toate la un loc. Sufletul îi este plin de toate. Parcă ar alerga, ar striga, ar sări într-un picior.
Mulţimea de oameni care se plimba n-o mai stinghereşte că altă dată. Din contră. Ar vrea să oprească fiecare om şi să-i povestească minunea care i se întâmplă.
Pe banca lor stă aşezat un bătrân, cu părul alb şi barbă mare, albă şi ea.
E îmbrăcat cu o pereche de pantaloni peticiţi şi un fas de ploaie, deşi afară e soare.
Andreea se aşează la celălalt capăt al băncii, fără să se simtă stingherită câtuşi de puţin de prezenţa ciudatului personaj.
Bate energic din picioare, priveşte în gol şi zâmbeşte.
"Doamne, câtă fericire! Mulţumesc! Mulţumesc! Sărut mâna, mamă! Câtă fericire!"
Fără să-şi întoarcă privirea către ea, bătrânul întinde mâna şi o mângâie pe creştet.
- Fericirea nu e aici! - Îi spune în şoaptă bătrânul
Andreea îl priveşte uimită şi nu înţelege ce vrea să spună.Şi brusc...
"Doamne, Dinu! Cum să uit de el? Trebuie să-i spun!"
- Plec. La revedere!
Şi Andreea se ridică de pe bancă, alergând spre ieşirea din parc.
Bătrânul priveşte în urma ei şi da nemulţumit din cap.

Uşa garsonierei se trânteşte zgomotos de perete.
- Pumkin? Dinule?
"Nu e acasă. N-a ajuns.Îl sun. Nu. S-a dus la interviu astăzi. Înseamnă că n-a terminat. Altfel m-ar fi sunat el. Îl aştept. Trebuie să apară!"


-va urma-

Rigor Mortis?

Geamul deschis aduce in casa un miros nou.Un miros de sange,de moarte de cadavre aflate intr-o stare avansata de putrefactie.
Nu se mai satura sa insipre tot mirosul ala dulce,acru,ciudat intepator.
Isi trage repede in picioare bocancii rupti cu talpa groasa,plini de tinte.Santurile din talpa inca poarta ramasite din sangele golanilor si al boschetarilor pe care i-a batut crunt,pe care i-a calcat in picioare,la propriu,pana le-a zdrelit pielea de pe fata.
Alearga in strada.Trage si mai insetat in plamani mirosul de moarte.
Si totusi,de unde vine mirosul?
Sub pamant,sub trotuare,sub strazile pe care calca el acum stau ascunsi milioane de morti.Sigucigasi cu venele taiate sau creieri inecati in alcool cu diazepam,batrani schiloditi de vreme si copii morti inainte de timp,tinere fecioare moarte inainte sa atinga apogeul placerii,oameni omorati cu baionete,pistoale,cutite,prin strangulare.
Toti zac morti sub pamant.
Printre morti,amestecati zac pana si aurolacii pe care i-a omorat chiar el,cu mainile goale sau cu bocancii hidosi.
De la ei vine mirosul.Toti zac schimonosit,cu carnea scursa trei sferuri de pe oase,cu dintii ranjiti.
Nu conteaza care,cum,in ce fel sau de ce a murit.Toti au sfarsit acoperiti de pamant,mancati de viermi,cu sute de gandaci colcaind pe trupurile lipsite de vlaga,intrand si iesind nestingheriti in si din orificiile corpurilor vinete.
Nici asfaltul,nici miile de oamenii care trec pe deasupra,nici ambuteiajele de masini nu acopera mirosul ranced de cadavre.
Dar lui ii place.Miroase frumos,il ameteste si-l zapaceste.Miros de puroi,sange,putrefactie,de la mortii vechi,amestecat cu miros de formol,chimicale,spirt si substante dezinfectante,de la mortii noi.
Toate ii gadila narile si ascut simtul mirosului.
Da' unde-s?Alearga nebun pe strazi respirand din ce in ce mai cu patos si incercand sa-i gaseasca pe aceia care imprastie toata nebunia asta.
Un milion de oameni zac morti sub pamant si-i hranesc creierul cu mirosul lor si el nu e acolo cu ei.
Unde ar putea sa fie?
Sub pamant,unde altundeva?Talpile groase ale bocancilor izbesc scarile de la metrou.
Mirosul e din ce in ce mai puternic.Inseamna ca e aproape.
Un aurolac se aseaza pe scaunul de langa el.Se ridica si-ncepe sa-l loveasca dar aurolacul nu se misca.
I s-a facut o sete nebuna de crima.Ar vrea sa-i izbeasca teasta cu bocancul,sa-l umple de sange,sa-i smulga dintii unul cate unul dupa ce,in prealabil,l-a asezat cu gura deschisa pe marinea bordurii si i-a trantit bocancul in moalele capului.
Maxilarul de jos i se balangane pana aproape de piept,in timp ce el a ajuns cu smulsul aproape de masele.
Dar totusi,aurolacul nu se misca.
Simte in gura un gust dulceag,metalic.Sange.Geamul usii metroului ii oglindeste chipul.Jumatate de cap e deformat si din el se scurg siroaie de sange.Are hainele zdrelite si fata vanata.Un fir de ata ii atarna in coltul gurii.
Trage de el si buzele i se descos...
Isi plimba mana pe gat si descopera o taietura mare,ce se intinde pe torace in jos,cusuta complet inestetic,la intamplare.
Acum isi aduce aminte si de femeia hidoasa,careia ii atarnau suncile pana la podea,cu o gusa imensa.L-a trantit pe masa din metal rece si a inceput sa-l cioparteasca.Tot ea i-a cusut buzele si l-a taiat de la gat in jos.Ea l-a insailat cu ata de macrame,cu un ac de 10 centimetri,ruginit de atata sange.
Cand a ajuns deasupra madularului s-a oprit.
Desi in stare flasca i-a trezit pofta nebuna de orgii.S-a masturbat acolo,in morga spitalului,cu sute de morti in preajma,pe mese sau in sertare.S-a dezbracat acolo,de fata cu el,gafaind cu ochii la madularul,pana nu de mult excitant.
Aurolacul scoate din buzunar o batista plina de sange cu care isi sterge naduseala de pe frunte.Din batista cade zgarda din piele neagra,cu tinte,pe care o purta el,aseara in parc...
Un vierme ii iese din nas si se intalneste pe obraz cu gandacul care tocmai fusese in vizita in urechea stanga.
Ochii supureaza si ei,gata sa iasa din orbite...

new blog,new blog

eu nu-mi dau cu parerea despre bloggerii mari!nu-mi place,nu se cade,nu-i frumos.imi place citesc,nu-mi place,nu citesc!am zis!
dar...Julica e genial!!!pana acum posta pe un blog al unui blogger mare.eh,da na ca-si facu site.
care e asta
abia astept sa mai posteze,ca "ma rad" rau de ce scrie.si el,si vivi,si mai vedem si restu,ca nu scrie singur acolo.:))

E 16 martie...Povestea Noastra s-a incheiat.
Am numit-o "a noastra"pentru ca e.Va multumesc!
Small Stranger a fost cea mai activa dintre noi toti!Bravo!
Recunosc,eu as fi incheiat altfel povestea.Sau,ma rog,as fi incehiat-o cu"Uita-l Dana,uita-l!"
Acum stau si ma gandesc de ce am facut asta...Daca cititi povestea o sa va dati seama ca fiecare dintre noi poate scrie ceva minunat de frumos.
Asa ca,nu sunt eu cea mai speciala,cu cel mai mare talent scriitoricesc.

P.S:Sper saptamana asta sa reusesc sa scriu urmatorul capitol al povestii mele,"Sange albastru:interzis la fericire"
Stiu ca n-am mai scris de mult,dar in ultima perioada n-a fost in cea mai buna stare psihica.Sper sa-mi revin repede...