Un "coup de foudre" exact pe dos

Îţi rămâne sufletul agăţat în vise, de-atâta dor şi atâtea dorinţe.
Dar te trezeşti şi strângi în braţe o pernă prea moale să fie el. Ştii că e undeva acolo. Şi într-o zi o să vină. Şi toată răbdarea de până acum va fi meritat, cu vârf şi îndesat. Acum doar se ascunde de lume şi-ncearcă să construiască piramide în cariere de piatră. Şi tu stai aici şi citeşti "Un veac de singurătate". De parcă viaţa ta ar avea ceva în comun cu asta.
Din când în când îţi sună telefonul şi te uiţi lung la el şi nu ştii dacă să mai răspunzi vreodată, sau să ştergi sutele de mesaje şi toate numerele.
Şi stai de vorbă cu el nopţi întregi şi-i spui să uite de tine şi că de azi va deveni un străin ca oricare altul, ca şi cum nu l-ai fi cunoscut vreodată.
Dar uiţi de toate astea până dimineaţă şi te trezeşti cu un dor şi-o sete nebună de el. Şi nici asta nu poţi să-i mai spui. Crezi că a recunoaşte cât îţi e de greu şi-ai spune că ai vrea să fie altfel şi că îţi e dor, te-ar compromite şi mai rău decât acum. Iar tu te baţi cu pumnii în piept că nu vrei să-ţi mai calci sufletul în picioare. Fără să-ţi dai seama că în timp ce spui asta dansaţi şi tu şi el, un soi de "drumbeat" pe el.
Şi alte ori eşti fericită şi nu ştii de ce. Pentru că l-ai regăsit, pentru că e el, pentru că ce?
Ai uneori senzaţia că ai ales bine şi alteori îţi doreşti cu disperare să crezi asta, deşi nimic nu confirmă.
Mai tragi un fum din ţigară, pui mâna pe telefon şi vrei să-l mai suni o dată. Te răzgândeşti şi pixul aleargă în continuare nebun pe hârtie.
Prea multe întrebări şi nici un răspuns. Auzi doar cuvinte pe care-ţi impui să le crezi. Şi în naivitatea ta, speri că într-o zi o să fie bine. Că o să-ţi arate că alegerea a meritat, că aşteptarea n-a fost în zadar, că e bine şi toate întrebările n-au avut nici un rost.
Şi totuşi, acum cauţi logica, chiar şi acolo unde ea nu există. Şi rămâne o întrebare care răsună obsedant: "Ce fac?".
Pentru moment laşi toate armele jos şi păstrezi doar fărâmă de răbdare, cu care duci mai departe războiul ăsta. Cât o să mai ţină şi ea.
Când vei fi terminat şi ultimul strop de răbdare, toate uşile vor fi zăvorâte şi zidurile de mai 'nainte ridicate toate. Şi dacă o să vină, până la urmă, nu va mai fi nimeni acolo să-i deschidă. Şi nici cine să-l audă. Căci tu vei fi plecată de mult.
Pui punct, aşezi pixul lângă foaie şi mai pui o cărămidă la temelia zidului ce reîncepe să se ridice. Este cel dintâi zid, zidul care te desparte pe tine de întreaga lume.
Şi-acum încotro?!

Aceeaşi garsonieră din mijlocul Bucureştiului, aceeaşi pereţi care se prăbuşesc deasupra ta. Îţi faci o cafea, deschizi calculatorul şi playlistul cu SIA.
Ieşi pe balcon şi tragi adânc aer în piept. Cana verde de cafea, priveliştea intunecata din balcon, mirosul garsonierei. Totul îţi este atât de familiar.Ai vrea ca pentru o vreme să fugi de ele. Mai ales că totul a început să te doară. Din nou.
Fiecare colţişor păstrează o amintire din ceva. Din ce ai iubit, din ce ai urât, din fiecare lacrimă şi zâmbet de aici.
Telefonul prăfuit începe să sune şi te trezeşte din starea de moleşeală.
- Zi repede, ce faci!
- Beau o cafeaua, tu?
- Acum? Las-o dracu' de cafea. Dăm o fugă la munte?
- Cu cine?
- Noi doi.
- Voiam să dorm.
- Altă dată! Vin să te iau.
Mă arunc în maşină, mă descalţ, las încă puţin scaunul pe spate şi-ntind picioarele pe bord.
- Ca-n vremurile bune! - Şi-ncepem amândoi să râdem
Mi-era dor să fim prieteni. Ne completăm perfect. Apare exact atunci când trebuie. Niciodată mai devreme, niciodată mai târziu. Eu? La fel!
E un lucru care vine de la sine, îl simţim şi n-am încercat vreodată să-l explicăm. Ce rost să găseşti logica în lucrurile perfecte?
La 180km/h mi se pare că pedala de acceleraţie e la mine. Senzaţiile sunt peste puterea mea de a-nţelege.
Adrenalina amestecată cu Metallica şi vant de vară îmi aduce minte că fericirea stă în lucrurile mărunte.
Într-un final ajungem. Sus la Moeciu, în căsuţă mică, de care nu ştie nimeni. E poate prima dată când vorbesc despre ea.

Ne aruncăm bagajele în camere şi ieşim. Înfăşuraţi în pleduri groase ne legănam în balansoarul din mijlocul curţii. Îmi sprijin capul pe umărul simpaticului meu prieten şi filozofăm despre viaţă. A mea, a lui, a oricui.
- Ia zi-mi, cum îţi mai e?
- Neaşteptat de bine.
- Aha! Şi-n rest?
- Doar mă cunoşti!
- Serios, nu te-ai săturat să porţi măşti? Să fii altceva?
- Mi-a fost destul de greu, dar acum sunt parte din mine şi le schimb cum vreau.
- N-aş crede. Dar e alegerea ta, şi dacă aşa-ţi e bine...
- Îmi e, ce să zic... Până la urmă nu ăsta vor? Zâmbete, fericire, indiferenţă.
- Şi de când îţi pasă de ei?
- Dintotdeauna! E frustrant să fii omul bun căruia i-o trag toţi.
- Şi-asa am devenit omul pe care nu-l mai atinge nimic, fetiţa veselă din grup, femeia fatală din visele lui.
- Înţeleg că ai declarat război!
- L-am declanşat. Sunt creaţia oamenilor şi-a acţiunilor lor de-a lungul timpului. Păcat că războaiele au victime colaterale, şi-au început să cadă capete nevinovate.
- În dragoste şi-n război totul e permis.
- Momentan ne războim. Dragostea... altă dată.
- Nu-ţi e greu?
- O, ba da! Dar mai mult de-o părere de rău n-am ce să le dau!
- Nu-ţi e dor să fii om?
- Om sunt, dar nu mai sunt umană de ceva vreme.
- Bine, şi nu-ţi e dor?
- De ce? Umanitatea se rezumă la nopţi pierdute în plâns şi scris. Dacă mâine aş renunţa la ce sunt azi m-aş îndrăgosti şi s-ar duce dracu' tot!
- Adevărat, dar aş zice să nu renunţi la tot.
- Tu vorbeşti? De când n-ai mai iubit? Ştii foarte bine ce simt şi de ce.
- Mda. Fantomele trecutului bântuie încă, poate prea mult. Scheleţii din dulapuri cad peste noi şi ne sparg capetele.
- Când o să simţim nevoia să fim umani rămâne valabilă promisiunea din toamnă.
- O să ne îndrăgostim unul de altul, fără niciun fel de prudenţă şi fără semne de întrebare.
- Până atunci rămânem Iron Man şi Wonder Woman şi fugim, pe ascuns, la Moeciu.
- Auzi, da' el cum e?
- Cum să fie... un altul puţin mai stilat şi mai cu bun simţ.
- Te-ai îndrăgostit?
- Sper că nu.
- Şi deci? Ce-ai de gând?
- Nimic. Iau totul exact cum a venit. Fără nici un plan şi fără speranţe. Rece şi obiectiv. Momentan eu îmi joc perfect rolul de sedusă şi el de seducător.
- Să nu te arzi.
- Când or să apară scânteile o să fug.
- Celălalt? L-ai devorat?
- Nici pe departe. Am fugit. Păstrez bileţelul ascuns în portofel şi adulmec mirosul de Black XS între două etaje. E imoral, ştiu! Dar moralitatea nu mi-a făcut niciodată bine!

N-am mai văzut de mult un cer senin. Nici nu mai ştiam că există lună şi stele.
Stăm aşa, înfofoliţi în balansoar, ore în şir fără să ne mai spunem nimic. Deja ştim totul.
Spre dimineaţă ne retragem în camerele noastre. Simpaticul meu prieten mă sărută apăsat pe frunte, cu o tristeţe pe care o înţeleg perfect.
Peste mai puţin de 12 ore o să ne aruncăm în maşină. El o să-şi îmbrace armura, o să-şi pună ochelarii Ray-Ban şi-o să adopte aceeaşi atitudine de "untouchable".
Eu?! Picioarele desculţe pe bord, îngheţ orice simţ şi zâmbesc. Şi-o să gonim spre oraş.
De mâine redevenim noi, fiinţe fără suflet, insensibile şi egoiste.
Noi, oamenii de lut.
Lăsăm în urmă un Moeciu veşnic acolo, fidel şi răbdător, o căsuţă mică ascunsă în munţi, şi dramul iubire pe care nu l-am schilodit.

Ție

Te-aș măsura în gânduri și cuvinte. Ți-aș măsura dramul de sentimente ce le port pentru tine. Ți-aș măsura inima să vezi cum bate când se gândește la tine. Dar cum? În centimetri? În grade? În kilograme? Nu există nimic să mă ajute. Inventează tu unitatea de măsură pentru noi. Poți?
Sunt atât de frântă și în bucăți mi-e toată ființa. Cum aș putea veni să-ți spun că încet, încet începi să-mi lipsești frânturile de suflet? Te păstrez în ochi ca pe povestea mea de acum și mi-e frică să mă mișc, de teamă să nu te transform în realitate. La mine toate realitățile mor și dor. Iar tu vreau să rămâi! Cât poți de mult. Cum să-ți răspund când tu mă întrebi “Ce vrei?” că eu te vreau pe ține?
Mi-ai simțit vreodată ochii pustiiți de teamă să nu pleci? Tu nu vezi că atunci când mă ții în brațe nu mă mișc în niciun fel de frică să nu te oprești? Ești atât de aici și atât de acum, încât mă sperii că aș putea, cumva, greși în așa hal încât să trântești ușa in urma ta și să nu te mai întorci niciodată. Tu nu vezi licărirea din ochi când te văd și palmele transpirate când te ating? Oricât încerc să le ascund, îmi par atât de evidente. Și de evidență mă sperii eu.
Mi-am urlat, de-a lungul vremii, iubirea pe toți pereții și pe clădirile întâlnite în drum. Am alergat pe străzi și am vrut neapărat ca toți necunoscuții să știe că eu iubesc, că m-am îndrăgostit. Și la ce bun? Am sfârșit rupând încă o bucată din mine. Așa m-am hotărât că eu n-am să mă mai îndrăgostesc și n-am să mai iubesc evident, ci le voi face pe toate în tihnă, fără să mă afle nimeni. Poate de-asta nici tu nu știi.
Vreau să rămâi aici, cu tot cu liniștea pe care ai adus-o cu tine. Cu degetele lungi cu care te joci în părul meu, cu buzele pline care știu să mă sărute și care mă fac să cred că sunt îndrăgostite de fiecare bucată din mine, fie ea și frântă. Chiar și cu glumele tale când vrei să mă faci geloasă. Cu fața morocănoasă dimineața și cu îmbrățișarea de seară, chiar dacă murim de cald.
Cum să-ți spun, iubire, să nu mai pleci dimineața și nici în nopțile de sâmbătă. Și nici de duminică. Și nici lunea. Niciodată. Cum să-ți spun să rămâi dacă mie îmi este teamă că n-am să pot vreodată să-ți dau măcar jumate din ce-mi dai tu mie? Cum să-ți spun să fugim departe când eu habar n-am dacă ești fericit lângă mine? Mi-ai agățat zâmbetul tău de retina și nu vreau să pleci. Tu vrei să rămâi? Ce vrei?
O fi prea târziu? Am știu de la început că am să fac ceva, într-o zi, care o să te facă să nu mă mai privești la fel. Și azi, probabil, este ziua aia. Azi nu ți-am văzut ochii, nu știu ce licărire joacă în ei. Azi ție nu-ți mai pasă. Azi îți e indiferent. Azi, pentru prima dată, mi-am făcut curaj și am rostit ce deja gândeam. Mâine am să redevin eu, indiferentă și rece, imună la tot ce mă înconjoară. Dar mâine, azi… azi m-am hotărât să te iubesc.

E întuneric. Pe masa din bucătărie mai arde, plăpândă, flacăra unei lumânări, martorul întâmplărilor de cu o seară înainte. Nu al vreunei întâmplări romantice, ci al discuțiilor petrecute în timpul panei de curent.

Casa din Matei Voievod e locul perfect în care te poți ascunde. Cu storurile trase, nici soarele nu intră. Pe niciunde. În dormitor nu se distinge nimic. Storurile sunt închise, draperiile trase și ele. Tot ce se distinge este un miros înțepător de bourbon amestecat cu tutun de import. Cearceafurile păstrează și ele un miros dulceag, mirosul contopirii lor de seara trecută. Prin crăpătura ușii intră singura fâșie de lumină din toată casă: umbra lumânării din bucătărie, de parcă el i-ar fi șoptit înainte să plece să o vegheze.
Buimacă, se ridică din pat și încearcă să-și aducă aminte unde e baia. În drum, lovește noptiera masivă din lemn de mahon. Își cere scuze. Singurătatea a învățat-o că obiectele cu care te vezi în fiecare zi îți pot fi cei mai buni prieteni.

Cu greu își aduce aminte unde e întrerupătorul care să o ajute măcar să vadă să tragă apa.
Dar baia e neprietenoasă în dimineața asta și-i aduce aminte de greșeala pe care e pe cale să o facă. Pe una dintre etajere stă un Givenchy pe care el, chipurile, l-a uitat, și o a doua periuță de dinți. Instantaneu, stomacul i se strânge și încep spasmele. Încearcă de câteva ori să se ridice, până într-un final când se dă bătută și își acceptă neputința. Minute în șir vomită nu neapărat alcoolul îngurgitat în noaptea trecută, cât mai degrabă dezamăgirea pe care și-a provocat-o ea însăși.

Atâția ani. Ani în șir în care s-a luptat cu ea însăși și în care a implorat singurătatea să-i fie prieten. Și reușise. Până acum trei zile. Până în seara în care el s-a întors. Un el uitat cu câțiva ani înainte, acel el pe care îl iubise tocmai pentru că nu-l putea iubi. Bărbatul ei, cu ochii verzi, care îi face cea mai amară cafea și ale cărui cămăși cambrate le-a purtat în atâtea dimineți.
Totul fusese atât de calculat, atât de bine așezat, atât de programat. Totul începuse atât de bine, se întâmplase atât de frumos și se sfârșise atât de liniștit. Ce l-a făcut să se întoarcă?

Se ridică de pe gresia rece din baie și, teleghidată, se îndreaptă spre bucătărie unde pune ibricul pe aragaz. Cu coada ochiului vede lumânarea, încă aprinsă și un urlet necontrolat îi zguduie toată ființă. Izbește cu mâna dreaptă lumânarea care se stinge în cădere și se izbește de parchet. Ia, pe rând, paharele care încă mai păstrează în ele o picătură de bourbon și urma buzelor lor pe margini și le aruncă prin ușa deschisă pe terasă. Se transformă într-o mare de cioburi și tot ce mai rămâne din ele e o jumătate de buză, ciobită și ea.

A cunoscut-o atunci când voia să fugă de tot, să se ascundă de oameni, să fie singură. Iar acum se întorsese în același moment. Încă voia să fugă de orice gânduri, de viață, de amintiri, dar mai mult decât orice, voia să fugă de o nouă iubire și de toată durere pe care i-ar fi putut-o aduce prezența unui suflet pe care să-l accepte lângă ea. Își rătăcise pașii și era obosită de drumurile lungi pe care le făcuse în încercarea de a uita orice amintire a oricui, a ei însăși. Învață. Învață să uite și să ierte, învață să nu mai fie iubită.
În toată dorința asta nebună a ei de a-și comprima viața într-un geamantan și de a fugi în lume el se întorsese. Cu aceeași ochi verzi și senini, cu părul veșnic răvășit și zâmbet cald. Rătăciseră împreună străzile prăfuite ale orașului câteva nopți la rând, timp în care el îi adusese toate argumentele pentru care își dorea să se reîntoarcă în viața ei, iar ea repetase încontinuu “Nu mă iubi! Nu mă iubi!”

Presiunea dușului îi izbește pielea iar buretele aspru zgârie fiecare celulă. E disperată să șteargă orice amintire a nopții trecute. Prima noapte de rătăcire în atâta vreme. Avusese un program atât de bine stabilit. Luni, masă cu fetele. Marți, teatru. Miercuri, tânărul de doar 21 de ani (la cei 37 ai ei, era o gură de aer proaspăt). Joi, seară de carte și limonadă cu mango la terasa din centru, la masa de sub nuc. Vineri, domnul trecut de prima tinerețe, care între două avioane, o soție și o amantă era disperat să o vadă. Sâmbătă, film și înghețată. Duminică, Adonis, cu brațele lui puternice și ochi negri. În fiecare zi, în fiecare săptămână, ca un ceas elvețian. Îi alterna nu din frivolitate, ci din incapacitatea de a se atașa de vreunul dintre ei și, mai ales, dintr-un sistem de autoapărare bine pus la punct: în felul asta niciunul nu putea deveni indispensabil. Cu toate astea, fiecare îi era drag. Pentru că fiecare îi aducea un altfel de fericire.
Dar aseară uitase de program. Toată săptămâna fusese un haos, iar seara trecută era a treia zi în care se vedeau. Nu-l iubea, nu-l voia, dar nu putea să-l refuze. Întâmplător, se întâlniseră într-o dimineață pe stradă, iar ochii lui triști i-au sfâșiat sufletul. Niciodată nu simțise ceva pentru el, îl iubise doar pentru că nu-l putea iubi, dar nu putea rămâne indiferentă la durerea lui. A treia seară în care timp de câteva ore, în miez de noapte, îi repetase încontinuu "€œNu mă iubi! Nu mă iubi!”.

În noaptea aceea, odată cu zgomotul făcut de ușa imensă din lemn masiv închisă în urma ei, toată lumea i se prăbușise. Avea două variante. Să ia geamantanul și să fugă, sau să accepte în sfârșit că singurătatea îi era mai străină decât oricând. Putea oare să dărâme toate zidurile? Pentru a mia oară? Avea o singură rezolvare la îndemână. Puse mâna pe telefon. Izbucnește în râs când pe ecranul telefonului apare "€œ21”, ca să nu uite vreodată că e mai mic decât ea cu 16 ani.
Îi rămăsese agățată pe retină expresia lui șocată când, sorbind o gură de bourbon, îi zisese întâia dată "€œNu mă iubi! Nu mă iubi!”.

Ieși din duș și se înfășură în prosopul mare, ce păstra încă mirosul lui de Givenchy. Se așeză pe scaun și își aprinse o țigară în lumina verde vie a terasei care-i păstra toate secretele și durerile. Ar vrea să bea o cafea amară. Cea mai amară din viața ei. Dar SMS-ul care anunță aterizarea avionului de la Barcelona îi reamintește alegerea pe care a făcut-o deja în urmă cu doi ani.
Își aranjează cu grijă buclele blonde, își trage cu grijăƒ ciorapii din mătase fină, apoi își înghesuie sânii în sutienul roșu, minuscul. Ea e trofeul pe care toți vor să-l câștige!

Bucati din noi

Prima dată când am vrut să fug

"Fusesem prea orgolios! Nu avusesem capacitatea de a lăsa de la mine, de a accepta ceva diferit de convingerile cu care trăisem o viaţă întreagă! Făcusem totul praf! Praf de stele!
Buzunarele paltoanelor şi ale jachetelor înghesuite în şifoniere erau ticsite cu rămăşiţele fostelor iubiri, pe care nu le uitasem niciodată! Nu reuşisem să învăţ mare lucru din experienţele trecute! Păstrasem intact orgoliul fără măsură şi acum eram pe cale de a pierde încă o dată! Doar pentru că nu-i puteam recunoaşte ce simt, pentru că nu-i puteam spune cuvintele care aveau să îl întoarcă din drum! N-aş fi putut spune vreodată că sunt dependentă de prezenţa lui, că aş fi vrut să fie aici, fără nici o altă explicaţie!
Eram prea bărbat şi trebuia să ţin armele sus! Oricum, avea să se transforme totul în praf de stele!"

A doua oara când am vrut să fug…

“E câmpul meu de luptă pe care am murit de atâtea ori şi dacă e nevoie am să mai mor o dată! Şi să nu crezi că n-am să plâng! Sau c-o să o fac. Nu presupune, nici eu nu ştiu! Dar nu îţi face griji, asta e lupta mea. Sângele împrăştiat în şanţuri nu e de la tine. Amintirea baionetelor şi a sudălmilor, nici asta nu-i a ta! Ţipetele şi urletele, vaietele de care s-a cutremurat tot câmpul n-ai cum să le fi auzit. Pentru că-s ale mele şi mi le port cu mine! Iar tu?! Tu du-te! Războiul ăsta n-am putea să-l ducem împreună.”

Când l-am iubit prima oară…

"Ştiu unde universul meu ia o pauză de respiro şi mă lasă pe mine să mă bucur de ce e al meu! E oaza mea de linişte! Locul în care universul complotează cu ceasul, în care amândoi fug de mine şi dau bere după bere peste cap. E locul unde stelele se scutură de praf, unde noi suntem stăpânii cosmosului. Dar mai ales acolo e Semi-Zeul meu şi doar eu ştiu că el e acolo!
În primul sfert de oră universul mi-a zâmbit complice, mi-a făcut cu ochiul şi s-a aşezat la bar. Ceasul a fugit de la mâna dreaptă şi s-a dus în partea cealaltă, cea mai întunecată dintre toate. Nu înţelegeam nimic. Nu ştiam ce s-a întâmplat cu înţelegerea noastră.
Voiam să fug, dar habar nu aveam după cine. Să prind universul de urechi sau ceasul de limbă. Până să mă hotărăsc oamenii din jur au început să se mişte în reluare iar basul să se audă din ce în ce mai tare. Aveam să aflu că nu era basul... Inima-mi se urcase până în creieri şi bubuia de-acolo, aproape de timpan. Năucită şi buimacă căutăm să înţeleg ce se petrece! Totul era la o intensitate altfel decât până atunci. Mult mai mare!
Aveam să aflu când privirea, atrasă ca un magnet, s-a îndreptat undeva spre dreapta mea. Şi acolo... Acolo Demiurgul!"

Când am fugit prima data…

"Strivesc chiştocul cu vârful baschetului roşu şi o pornesc agale în direcţia opusă, cu mâinile în buzunare şi mai hotărâtă ca niciodată. Arsă, pustiită, văduvită spre garsoniera prăfuită, care poartă în fiecare colţişor urme de el.
"Stai sau pleci? De tot!" Dar până am să-l văd să-i spun asta, am să uit. Aşa că-mi fac bagajele şi plec eu. Departe! La zeci de mii de kilometri distanţă. Marea de oameni şi agitaţia oraşului ăla o să aline o vreme dorul de tine.
După o altă vreme o să-ţi uit până şi ochii. Oricum, acolo toţi sunt arieni."

A lui și-a nimănui…

Pentru prima dată în viaţă simţeam durerea aia surdă şi acută despre care auzisem de la vreo două prietene în momentele în care se despărţiseră de iubirea vieţii lor.
Şi o simţeam mai rău decât mi-aş fi dorit-o vreodată. Mi-am amintit, scurt, de dependenţii de heroină. Exact asta eram eu acum. O dependentă capabilă să-şi taie o mână sau să îşi scoată un ochi doar să nu mai simtă durerea aia înfiorătoare în tot corpul. Aş fi tăiat bucăţică cu bucăţică din mine, aş fi fost în stare să mă rănesc, fizic, dar să arunc asupra lui vreo fărâmă de vină sau un singur cuvânt urât, nicicum.
Mă uram, literalmente, pentru că ajunsesem să îl iubesc în halul ăla. Nu aveam voie! Îmi era interzis să mă îndrăgostesc atât de tare de el, era inuman să îl iubesc până la durere. Dar cine să mă oprească?!
Simt durerea ascuţită, simt golul unei bucăţi din mine, care parcă ar fi fost acolo mereu şi dintr-o dată s-a rupt, îmi simt pustiită fiinţa, simt că l-am pierdut, dar nu simt sfârşitul. Nu al nostru. Poate dintr-o dorinţă disperată şi speranţa de a nu-l pierde pentru totdeauna mi-am indus, la nivel subconştient, ideea că sfârşitul nostru nu s-a întâmplat.
Mă mint singură, îmi închid ochii şi visez. Îi simt barba aspră cum îmi zgârie toată pielea, buzele pline cum mă sărută pe frunte şi mâna blândă care mă mângâie pe păr.
Este mai paradoxal decât orice bărbat pe care l-am întâlnit vreodată. Niciodată nu m-am simţit mai în siguranţă undeva decât în brațele lui, lungi şi osoase. Palmele, câteodată fine, altădată aspre, m-ar strivi într-o secundă. În acelaşi timp, nimeni n-a fost mai tandru cu mine decât a făcut-o el.
Tocmai eu, care nu am fost niciodată în stare să fiu a lui. Am fugit de iubire ca dracul de tămâie. Amândoi, pe rând. Ne-am căutat disperaţi dar nu ne-am sincronizat. Bad timming, zice-se. Şi totuşi, plâng şi sufletul din mine. Niciodată nu am ştiut cum să trăiesc cu el, dar nu mi-am imaginat că mi-ar putea fi şi mai greu să trăiesc fără el.
Îl urăsc şi îl iubesc în egală măsură, în acelaşi timp. Cu tot ce e al lui! Cu o structură a feţei prea osoasă, cu mâini şi picioare aproape scheletice, cu ochi senini cu un comportament schimbător, ce uneori mă făcea să-l tratez ca pe un copil, alteori îmi amintea de un Raskolnikov şi mai debusolat decât al lui Dostoievski.
Îl iubisem mult, şi încă îl mai uram... Rămâneam a lui şi a nimănui. Bunul si nebunul meu! Prostul si desteptul meu!

A doua izbucnire…

Cumva, într-un fel, reuşisem să ajung la capăt. La capătul unui vis, al unei dorinţe, al unei speranţe. Mă simţeam de parcă aş fi reuşit să ajung la capătul unei vieţi. „Reuşit” e puţin spus, având în vedere luptele pe care le-am dus de-a lungul vremii. Cu oamenii mai puţin, cu timpul mai des, dar cele mai rele au fost cele cu demonii dinăuntrul meu.
Ajunsesem în punctul în care simţeam că nu mai am nimic. Nimic de pierdut. Faptul că mă aflam şi încă mă aflu în universul unora e doar o întâmplare. Tristă, uneori.
Cu disperare am încercat să-mi găsesc o vină. Una mică. Mai mult decât că te-am lăsat să pleci sau că nu am ştiut cum să te fac să rămâi nu am ce să îmi zic. Şi sunt mai mult decât subiectivă când e vorba de autoflagelare. Am fost toată viaţa campioană la a da vina pe mine.
Îngenunchez şi-mi recunosc neputinţa de a trăi fără tine. Declar Crăciunul îndoliat şi toate zilele care îi urmează nule!

Să nu mă uiți…

Te-am închis în camera mică în care ne-am iubit, în care ne-am adorat şi, cel mai trist, în care ne-am urât. Tu mai puţin, eu mai mult.
Aici ne-am început iubirea şi tot aici am omorât-o. Sec, într-o zi de duminică. Da, tot aici ţi-am plâns plecarea şi durerea şi frustrările şi golul pe care le-ai lăsat în urmă. După atâta vreme în care am simţit că mă sfârşesc fără tine, a venit momentul să plec. TU eşti tot ce s-a întâmplat, eu sunt tot ce urmează.
Iartă-mă. Iartă-mă că te las aici, că te abandonez şi te uit. Iartă-mă că nu iau nimic din tot ce-mi aminteşte de tine. Am lăsat doar o poză în colţul unei cutii, dar încă mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să o arunc sau să o duc cu mine, în semn de amintire a unei dureri infernale.. Ah, mai e ceva. Cartea de la tine.
Ţi-am simţit ochii, cu cele mai turbate culori, dar mai ales albaştri, agăţându-se de suflet atunci când am răsucit cheia în uşă şi mi-am luat adio de la noi, de la mine, cea care am fost, dar mai ales de la tine, Semizeul pe care l-am iubit până la lacrimi.
Să nu uiţi. Să nu uiţi niciodată cât te-am iubit şi nici vâltoarea care mi s-a aprins în ochi de fiecare dată când te-am privit.

A infinita îndrăgostire…

Vorbisem mult despre tine în ziua aia şi încă de dimineaţă, de când m-am trezit, gândul mi-a fugit la tine.
Din toată mulţimea aia de oameni eu trebuia să te văd pe tine. Bunul şi nebunul meu. Aceeaşi structură scheletică, înaltă, prea osoasă să fie atletică. Şi într-o secundă ochii tăi albaştri mi-au amintit de ce te-am iubit atâta amar de vreme. Încă... Încă ai zâmbetul ăla turbat în colţul gurii. Aşa-i că încă îţi transpiră mâinile când vorbeşti cu mine?!
Bunul şi nebunul meu... Ţi-am văzut zâmbetul şi am uitat de tot. De toate răutăţile lumii, de toată durerea pe care am adunat-o în adâncul sufletului meu, de toate eşecurile. Dar mi-am adus aminte cât te-am iubit. Ai fost şi, aveam să aflu în seara în care ne-am reîntâlnit, ai rămas spiriduşul meu. Un Peter Pan rebel, care se împotriveşte oricăror reguli lumeşti. De rebelul din tine m-am şi îndrăgostit prima dată.
Pentru o oră, timp în care am străbătut Bucureştiul prăfuit, împreună, am redevenit zâna care am fost. Zâna şi spiriduşul ei. Sau spiriduşul şi zâna lui. După prea multă vreme timpul s-a oprit în loc. Bunul şi nebunul meu!
Cosmic. Ăştia am fost noi. Aşa a fost totul între noi. Cosmic. Şi pentru o oră a redevenit cosmic. Tot.
Buzele tale pe fruntea mea mi-au reamintit, încă o dată, de ce şi cum am putut să te iubesc în felul ăla.
Acum şi pentru totdeauna, bunul şi nebunul meu!

Și încă o dată, dor…

Mi-e dor de tine! Cu fiecare celulă din mine... mi-e dor! E o copilărie să simt atâta dor. Credeam că sunt mai puternică.
Mi-e dor de tine şi nu pot nici măcar să mai respir când ştiu că nu eşti bine şi eu nu sunt acolo să te ţin de mână.
Mi-e dor de noi... Rămâi cel mai frumos vis pe care l-am trăit vreodată!
Învaţă-mă să nu te mai iubesc. Eu singură nu ştiu cum. Tu m-ai învăţat să te iubesc, tu să mă înveţi să n-o mai fac. Mai ales că ţie îţi atât de uşor să nu mă mai iubeşti.

Acum și pentru totdeauna…

M-am întors şi tot universul a împietrit. Era acolo, la doi metri în spatele meu. Cu ochii mari, senini, dar mai goi şi mai trişti decât îi văzusem vreodată. Era al meu, aşa cum fusese întotdeauna. Eu a lui, şi a nimănui altcuiva. Bunul şi nebunul meu!
Îl iubeam aşa cum o făcusem întotdeauna, mai mult decât ar fi putut-o face toată omenirea într-o viaţă întreagă.
M-a sărutat pe frunte si am plecat sfâşiată de dor, durere şi neputinţă. Nici un dram din iubirea mea pentru el nu se rătăcise pe drum.
De ce am aşteptat atâta vreme să-mi recunosc slăbiciunea de a-l fi iubit? De ce am aşteptat secunda în care nimic nu mai putea fi salvat să-i spun că vreau să stau în braţele lui până la sfârşitul zilelor mele? De ce eram atât de laşă? De ce îl mai iubeam atât?
El va îmbătrâni liniştit, cu un alt suflet care să-i mângâie ridurile la bătrâneţe, iar eu voi muri cu dor de el în suflet. Fiece mână îmi va alina vreodată ridurile din jurul ochilor îmi voi imagina că e a lui. Cu mâna lui aş vrea să-mbătrânesc, iar sufletul meu în inima lui să fie până în ultima clipă a vieţii noastre şi dincolo de ea.
Am să-l iubesc mereu la fel de mult, am să păstrez cele mai frumoase zile de sâmbătă şi fiecare secundă în care ne-am iubit, am să-i datorez cea mai curată iubire şi linişte trăită vreodată, clipele în care m-am simţit cea mai frumoasă femeie din lume pentru că eram a lui.
Voi rămâne a lui. Şi n-am să-l uit nici atunci când alte buze îmi vor săruta fruntea sau căuşul palmei, când alt bărbat îmi va spune “te iubesc”. Nimeni nu va şti să mă facă atât de fericită şi să mă iubească atât de mult şi atât de tăcut ca el, minunea mea, bunul şi nebunul meu.

Te voi iubi mereu…

- Și când citesc cartea?
- Când o să aflu cum se termină povestea. Atunci citești și cartea.
- Care poveste?
- Povestea ta și a mea.
- Avem și o poveste.
- Pentru mine a fost o poveste.
- Da, a fost, ai dreptate. Bine că nu a fost cu cântec că ieșea o manea.
- Stai, că nu s-a terminat. Adică nu știu cum se termină.
- Sper să prind finalul în viață.
- Păi trebuie să scriu și despre femeia cu care o să te însori. Că sigur n-o sa fiu eu, pe mine mă respecți.
- Nu o să mă însor. O să am copii, dar nu o să mă însor.
- Și cu toate astea, te hotărâsei să o faci.
- Nu cred că voi mai iubi. În 3 luni am cunoscut 7 femei. Nu am nici o trăire pentru nici una.
- Și ce treaba are?! N-o să mai iubesti la fel, dar o să mai iubești.
- Cred că mi s-au scurs iubirile.
- Și eu am zis că n-o să mai iubesc pe nimeni după tine.
- Și?
- Și-am mai iubit o dată. Mult mai puțin. Mult, mult mai puțin, dar am iubit. Nu compari una cu alta.
- Dar știi că e prima oară când spui clar că ai făcut asta, nu?
- Ce anume?
- Că m-ai iubit.
- Nu te-am iubit. Încă te iubesc.
- …
- O sa rămâi forever Peter Pan-ul meu!
- Wendy!
- Tinkerbell. Că Tinkerbell era îndrăgostită de el și el de Wendy.
- Ți-am zis din prima lună să nu faci asta și nu a avut pic de tentă de psihologie inversă... Jur!
- Nu contează, mie nu-mi pare rău!
- Nici mie. A fost frumos cât a fost... încă îmi mai aduc aminte...
- Nu a trecut nici măcar o singură zi în care să nu mă gândesc la tine și pe toți i-am comparat cu tine. E cel mai frumos fel în care am iubit vreodată.
- De ce ai făcut asta? De ce ai comparat?
- Pentru ca nu am mai simțit cu nimeni ce am trăit cand eram lângă tine.
- Fiecate e unic, frumos în felul lui.
- E vorba de ce eram eu când eram cu tine
- …
- Când n-am mai putut să te iubesc în halul ăla, am fugit.
- Nu a fugit nimeni, fiecare a mers.
- Știi că și acum am nasturele, acadeaua și capsa!
- Nu cred! Câți ani au trecut? 4?
- 3
- De când te-am cunoscut, 4.
- Ne-am cunoscut în ianuarie 2012
- Doar 2 ani?
- 3
- Ne-am despărțit când am plecat în Vamă, sau când?
- Da